Molly Aubry este o tânără artistă din Statele Unite ale Americii, care recent a făcut o vizită de câteva zile la Chișinău. Lucrările lui Molly sunt o manifestație curajoasă a propriilor demoni. La o primă impresie creațiile tinerei dezvăluie cele mai simple trăiri, ascunse în iluzii de culori, mereu aflate în mișcare. Sursa lui Molly de inspirație este evidentă: natura din jur, cu toate formele și umbrele ei. Așa că nu am ezitat să aflăm ale ei impresii despre Moldova și de ce noi nu vorbim la școală despre Frida Kahlo sau Marie Cassatt?

Minor Devastation. PC: Molly Aubry

Nata Andreev: Am avut ocazia să ascult prezentarea ta la Centrul American de Resurse, unde povesteai despre cum lucrezi și de unde te inspiri, dar dacă ar fi să mergem înapoi, departe de 2015 sau timpurile când erai studentă, care ar fi istoria lui Molly? Cum a început totul? Ce ai simțit atunci când ai decis că vrei să devii artistă.

Molly Aubry: Nu îmi amintesc cu exactitate când s-a întâmplat dar știu că desenez de când mă țin minte. Eram odată cu tatăl meu afară și am văzut cum el pictează rădăcinile unui copac. Nu trunchiul acestuia, cum se face în majoritatea cazurilor, dar el desena ceea ce nu era la suprafață. Și tatăl meu nu e un artist, dar anume acel moment a lăsat o profundă impresie asupra mea. Probabil că aveam cinci ani. Și odată ce m-am mutat la o altă școală și am continuat cursurile de artă, m-am trezit cum mă îndrăgostesc tot mai mult de acest domeniu. Cu siguranță că susținerea pe care am avut-o din partea profesoarei a jucat un rol crucial în istoria mea. Și cu cât creșteam mai mare, creațiile mele au început să se bucure de tot mai multă atenție și eu la rândul meu am început să mă identific drept artistă. Iar la universitate eu am urmat facultatea de artă, dar m-am concentrat asupra design-ului, deoarece îmi doream să fiu financiar independentă și să pot călători.

Artista Molly Aubry în cadrul Orei Conversației la Centrul American de Resurse. PC: American Resource Center

Artista Molly Aubry în cadrul Orei Conversației la Centrul American de Resurse. PC: American Resource Center

NA: Și atunci când zici ”independentă financiar”, vrei să spui că artiștii nu pot face bani din arta lor?

MA: Nu, cu siguranță nu, vreau să spun doar că e foarte greu să fii financiar independent apelând doar la arta ta. Iar eu nu am vrut să fac artă doar ca oamenii să o cumpere. Eu am vrut să fac arta pe care eu o doream să o fac și să nu fiu mereu dependentă de vânzări. Și atunci când am început, am vrut ca arta să fie un pic mai separată de activitatea mea princială și mă bucur că am luat această decizie. Astfel că după ce am absolvit universitatea am lucrat în cadrul la câteva agenții de publicitate. Și cam la vârsta de 23 de ani eu mi-am dat seama că aceasta nu este exact ceea ce vreau eu să fac. Astfel că din banii pe care i-am adunat, am început să călătoresc și să creez. Iar acum am o agenție proprie de design. Așa eu am devenit stăpână pe timpul și energia mea. Sunt luni în care mă ocup doar de artă și alte săptămâni când fac doar design și chestii manageriale.

NA: Și înainte să trecem la impresiile tale despre țara noastră aș vrea să discut cu tine despre câteva situații care au avut loc în lumea artei. La începutului lunii mai, la Chișinău am avut parte de un performance a artistului japonez Toshio Yoshizumi, în cadrul evenimentului ”Noaptea Muzeelor.” Deși prezentarea în sine era una deosebit de interesantă, în jurul lui oamenii nu ezitau să comenteze sufiecient de tare că ”ei nu înțeleg ce se petrece aici”, ”oare poți numi asta artă?” Întrebarea mea este dacă tu ai creat vreodată în fața unui public? Și ce fel de public ai prefera să ai în jur: unul care nu înțelege dar respectă în liniște efortul tău de artist sau unul care nu se rușinează să-ți spună că nu dă doi bani pe arta ta?

MA: Hmmm…eu cred că foarte multă lume devine nesigură atunci când se uită la așa fel de performance-uri sau arta abstractă în general, deoarece ei nu știu ce să creadă sau nu-și dau seama dacă lor trebuie să le placă ceea ce văd. În mod ideal, sigur mi-aș dori un public care să mă respecte chiar dacă nu mă înțelege, dar în același timp, cred că acest ”protest vociferat” eu l-aș putea folosi în timp ce desenez, pentru a exprima un alt fel de emoții. De exemplu când am fost la Râbnița publicul era foarte liniștit și de la asta eu am început să am emoții, mâinile îmi tremurau și eu mă gândeam cum să-mi coordonez mai bine mișcările. Cred că indiferent de ce public tu ai, vei putea să simți reacțiile lor.

NA: Recent Huffington Post a reacționat dur la un interviu acordat de artistul german Georg Baselitz pentru The Guardian, în care acesta spunea că ”Dacă femeile sunt suficient de ambițioase pentru a reuși, ele pot face acest lucru, fără mult efort. În mod normal, femeile se vând bine, dar nu suficient de bine în calitate de pictori.”

MA: Cu siguranță am mai auzit așa opinii. Iar acestea vin deobicei de la același tip de persoană: bărbați în vârstă, de rasă europoidă/caucaziană, care nu înțeleg că ei sunt privilegiați în oricare domeniu ei nu ar dori să-și dezvolte activitatea. Din fericire eu fac partre dintr-o altfel de generație și cred că în ultimii 5-10 ani se crează foarte mult spațiu pentru femei în artă. Și dacă e să analizăm felul în care a fost scrisă istoria artelor e de-a dreptul ridicol că femeile au trebuit să-și creeze o identintate masculină ca să poată fi expuse sau publicate. Baselitz face parte dintr-o generație care încă cere ca femeile să fie modeste în exprimarea lor, pe când bărbații pot să se manifeste în orice mod vor, pot fi foarte provocatori și să câștige mulți bani din asta. Dar timpurile se schimbă și cu siguranță un mare aport vine și din partea mișcării feministe.

NA: Uite tu vorbești despre schimbările care au loc, dar eu nu aș fi complet de acord. Ele se fac, dar cu siguranță s-ar putea întâmpla și mai repede. Când am făcut artă în SUA, la ore, noi discutam doar despre Rodin și Vermeer. Nu am auzit un cuvânt despre Frida Kahlo sau Marie Cassatt. De ce noi nu putem progresa încă de pe băncile școlii?

MA: Din păcate așa a fost să fie transmisă istoria. Eu am aflat despre femeile artiste abia la universitatea, la școală am auzit doar de bărbați. Dar cred că faptul că tot mai mulți oameni abordează asemenea subiecte lucrurile se vor schimba spre bine.

NA: În sfârșit ajungem la experiența ta în Moldova. Spune-mi ce orașe ai vizitat și care sunt impresiile tale?

MA: Deci am vizitat Academia de Arte, Centrul American de Resurse din Chișinău și un orfelinat de aici. După care am mers la Soroca și Râbnița, iar după interviul nostru urmează să plec la Comrat. Am fost binevenită peste tot! În fiecare zi vizita devenea din ce în ce mai bună. Îmi făceam multe griji la început, deoarece a fost pentru prima dată când am lucrat cu un traducător și nu eram sigură ce reacții va trezi arta pe care o prezentam. De fiecare dată am avut parte de câțiva oameni pe fața cărora puteam citi că ei chiar nu acceptă/înțeleg ceea ce eu le arătam. Pe lângă asta în săli găseam priviri pline de energie și încântare. Nu am să uit niciodată cât de gustoase au fost căpșunile cu care am fost întâlnită la Soroca și Râbnița sau cafeaua servită în cești făcute manual. Toată administrația instituțiilor de învățământ a venit să mă cunoască și au spus practic la unison că în regiuni ei nu prea se bucură de asemenea vizite și evenimente. Mă consider deosebit de norocoasă că am reușit să văd arta creată de elevii din Moldova, atât de diferită de cea cu care m-am obișnuit. Multă lume m-a rugat să mă întorc înapoi.

NA: Și ce ai hotărât? Te vei întoarce cu o expoziție la noi?

MA: Categoric. Atât de puțină lume în SUA cunoaște despre Moldova și m-aș bucura dacă aș putea stabili relații artistice între țările noastre. Acest loc m-a impresionat prin istoria complexă și dinamică. Iar oamenii cu siguranță sunt mult mai creativi decât își imaginează. Chiar dacă am călătorit mult, Moldova va rămâne o experiență cu adevărat autentică.