A murit un poet. Încă unu. Toți vor muri într-o zi. Poeții spun că a murit un mare poet, deși nu cred să fie foarte sinceri când spun asta. Toți poeții se cred mari. Mai ales acei mediocri.

Îl îngroapă pe Eugen Cioclea. I-au pus cadavru in sicriu deschis în Uniunea Scriitorilor, așa ca să poate orice artist sa-și ia rămas bun. Lumea merge. Moldovenilor le plac înmormântarile, e încă un motiv să bei 100gr și să te mai arăți colegilor de breaslă. E bine, toți vor trece prin asta.
Ceea ce mă deranjează este patetismul specific acestor artiști. Felul în care toți îl discută pe mort doar de bine și încep să-și amintească cât de bun era și câte putea să facă. Vă deschid un secret: moților nu le pasă! Morții au altele pe sufletul lor deja. Viilor le pasă, artiștii au nevoie de atenție cât sunt vii și nu după moartea lor. Poetului mort îi este într-un loc de toți maeștrii care-i vor recita textele la un pahar de ceva acolo. Vă asigur de asta, nu-i nevoie să citesc cărți despre viața de apoi ca să înțeleg așa o chestie simplă.

Omul a murit de foame, sete și frig. Omul a murit. E bine că îl pomenesc alții. Noi trăim datorită amintirilor. Dacă nimeni nu ne-ar pomeni am fi morți. Chiar dacă am fi încă vii.

Deci, e bine că oamenii îl pomenesc pe Eugen Cioclea, asta o merită, dar fară patetism și excese filantropice, asta-i ceea ce mă irită.
Poate el n-a vrut să fie salvat? Atunci Dumnezeu să-l ierte.

Poate a vrut să fie salvat? Atunci recunoaște-ți că l-ați lăsat să moară.

text: Ronin Terente