Premiera BITEI 2014: Oscar și Tanti Roz

Tu dacă-ai fi Dumnezeu ce-ai face?

Bună să vă fie inima. N-am scris de ceva vreme, dar uite că trebuie să revin. Vă voi vorbi despre BITEI (bienala teatrului Eugen Ionesco) și toate întîmplările de acolo. Să începem cu începutul.

Am fost la deschidere. De data asta s-a implicat și Guvernul, lucru care m-a bucurat, am aflat că statul se interesează un pic de cultură, sau poate Val Butnaru este un diplomat bun. N-au vorbit prea mult și n-au tras de timp aiurea. Pe la 19:30 s-au ferit cortinele. Au hotărât să înceapă cu o premieră de la Ionesco, un spectacol semnat de Petru Vutcărău, *Oscar și Tanti Roz* de Eric-Emmanuel Schmitt, un autor francez, iar piesa, din câte-mi amintesc, se mai intitula și *14 scrisori către Dumnezeu*.

E vorba de un băiețel Oscar, jucat de Ștefan Bouroș, care trăiește într-un spital și află că are leucemie și va muri în 12 zile, iar doamna care-l îngrijește și pe care el o numește Tanti Roz (pentru că vine în roz), e jucată de Ala Menșicov, și care îl minte că e o fostă luptătoare de wrestling (moment comic), îl ajută să treacă peste această știre vulcanică care-l lovește pe băiețelul de 10 ani. Atâta are Oscar la început, 10 ani. A fost doar premiera și știm cum e cu premierele, emoții și mai uiți cuvintele și mizanscenele, dar se rezolvă, sper eu, pentru că toate-s bune înafară de vîrsta personajelor.

Eu aș fi optat pentru ceva mai dinamic la deschidere, dar am fost plăcut impresionat, în primul rând pentru text, vreau să-l felicit pe omul care a selectat textul, e un text de care aveam nevoie aici, un text care prinde bine în Moldova, mai ales pe marginea doctrinelor ortodoxe de care ne ciocnim zilnic.

Scenografia și cromatica culorilor selectate e caldă și plină de lumină, iar muzica de fundal și figurația ne duce ușor într-o poveste de Crăciun, suntem introduși într-o clinică în care nu simți mirosul leacurilor, ci mirosul dimineților de iarnă, mirosul plăcut al fulgilor de nea și a dragostei sincere pentru lucruri mărunte. Doamna Ala Menșicov, care-i o adevărată doamnă, ne dă iarăși o lecție de actorie și de dicție cum rar întîlnești în teatrele noastre. Sunt cîteva momente în care prinzi între cei doi, adică Oscar-Ștefan și Roz-Ala, niște momente atît de sincere și de bine lucrate încât chiar uiți micile nuanțe care apar pe parcurs și care un pic amorțesc acțiunea. Unicul moment care încă mai e de pus pe roate e vîrsta personajelor, dar mai ales a lui Oscar, care ar trebuie să aibă 10 ani, iar de la 10 să ajungă la 130 rămînînd tot la 10, o performață care l-ar ridica pe Ștefan Bouroș la un nou nivel, dacă pe parcurs se rezolvă această nunață, atunci cu siguranță e un spectacol, marca Vutcărău, la care merită să ajungi măcar odată. Mai ales îl recomand ateilor și fanaticilor religioși. Un copil care află că va muri și este convins să-i scrie scrisori lui Dumnezeu, cu care începe o prietenie, Dumnezeu aici e văzut ca un tată, un prieten, un coleg, Dumnezeu e în fiecare și peste tot.

Textul are atâta poezie încît erau momente la care eu, fiind de zodie fecioară, eram cât pe ce să plâng, serios, mai erau și niște mizanscene, aia din biserică și aia de la Tanti Roz de acasă, la care vin și părinții lui Oscar și ei se împacă într-un final, eram cât pe ce să scurg o lacrimă, iar asta se întîmplă rar cu mine. Orice n-ar spune despre mine și oricât de rar n-aș merge la teatru, dar de fiecare dată mă uit curios la toate, sunt și eu un Oscar.

Momentele cu primul sărut și cu prima dragoste m-au făcut să tresar un pic: unde-s acele zile?! m-am gîndit eu.
Prea trist și prea multă figurație, dar asta e, așa e și viața cu prea multe tristeți și prea multă figurație.

Cred că a fost o deschidere curioasă și acum trebuie să vedem cum vor evolua treburile. Promit să vă țin la curent.
P.S: scenografia, culorile și muzica sunt la fel de superbe ca doamna Ala Menșicov.

text: Ronin Terente