Să facem artă, nu război! Să mergem la teatru și să nu ne pierdem timpul prin localuri, că banii care se duc sunt cam aceeași, dar de la teatru mai ieși și cu o stare, deja depinde de materialul pe care-l vezi și de deschiderea pe care o ai, dar, indubitabil, teatrul lasă o amprentă. Ieri am fost la cea de-a doua zi de festival, BITEI la Ionesco, pînă pe 15 iunie, în fiecare zi la 19:00 ai parte de un show.
Ieri a fost un spectacol muzical, cu doi virtuoși, ieri am văzut cum se poate scoate muzică chiar și dintr-o sticlă de plastic. Mai mult muzicieni decît actori, au încercat să ne poarte prin istoria muzicii și aș spune că au reușit.
Ieri a fost Duel Opus 2, compania Braf/Paris/Franța, cu Laurent Cirade-violoncel și Paul Staicu-pain. Regia e semnată de Agnes Boury. Spectacolul durează exact cît trebuie să dureze un asemenea eveniment, adică 90 minute, dar în astea 90 de minute reușim să-i surprindem pe cei doi muzicieni în niște performanțe uimitoare, cum ar fi aia cu tangoul și aia cu doi la un violoncel. O chestie foarte curioasă a fost și selecția muzicală, l-au înmormîntat pe Elvis Presley și l-au redescoperit pe Lou Reed și Velvet Underground, ceea ce vorbește de niște gusturi muzicale, chestia asta m-a dat gata, au fost niște partituri atît de bine lucrate încît chiar nu mai era important cît de banale pot fi mizanscenele sau jocul actoricesc.
Genul ăsta de montări sunt foarte previzibile, dar tocmai asta și le face frumoase, pentru că știi ce se va întîmpla, dar nu știi ce vor cînta. De exemplu eu am rămas spart cînd au băgat Lou Reed îndoi la un violoncel, dar mai ales piesa selectată * walk on a wild side*, cei care se pricep mă vor înțelege.
Deocamdată toate merg fără conflicte armate, se pare că de data asta facem teatru și nu război. Un pian, două scaune, un violoncel, niște lumini și tot felul de mărunțișuri pînă la un xenofon și vioara-copil, toate puse cap în cap au adus istoria muzicii pe scena teatrului Ionesco.
Încă un moment remarcabil a fost călătoria prin istoria muzicii românești, pentru că unul din muzicieni, Paul Staicu e bucureștean, muzică semnată de Taraful Haiducilor și adusă la urechile noastre de cei doi maeștri. Piesa cu *cînd am fost în 89* cîntată la un fir de păr a meritat toată căldura din teatru.
Erau și cîteva momente un pic forțate și prea patetice, un fel de umor specific bărbaților trecuți de 50, dar la cît de bine cîntau restul e tăcere, au putut să ne plimbe prin stările muzicii, or asta trebuie să facă un spectacol muzical.
Ne vedem la teatru.
Text: Ronin Terente