A ajuns și Turcia la BITEI. De data asta au venit cu “Omul, Copacul, Câinele” de Yordan Radiçkov în regia lui Umut Toprak cu Devrim Evin.
E o monodramă prinsă între două dimensiuni. Îl avem pe Lazăr prins în copac din cauza unui câine turbat care-l așteaptă la rădăcina copacului și nu-l lasă să coboare.
Scenografia reprezintă o tufă de bambus care crește din nouri și duce undeva în cosmos, de parcă suntem prinși între rai și iad, între nimic și tot, între nouri, undeva la marginea regatului sfînt. Lazăr e mort de frică, se teme de ceva ce nici măcar nu vede, ceva ce simte, o frică care-I stă în măduva oaselor și care nu-l va lăsa viu. Se zice că câinii miros frica și se mai zice că câinii ne atacă din frică, prin urmare ne temem unii de alții, doar că câinii atacă primii.
Monologul omului înnebunit de la atîta singurătate și care-și găsește interlocutori în orice-l înconjoară, pînă descoperă o broască țestoasă pe care a uitat-o cineva (prin urmare altcineva a mai trăit frica asta) monologul lui e despre omul prins în vîltoarea evenimentelor care-l depășesc, omul care a vrut să fie coborît din copac sau ieșit din peșteră, dar nu și-a răspuns încă de ce a făcut-o.
Oamenii sunt mai câini decît câinii, știi vorba aia? La cît rău au făcut naturii oamenii e și normal să se răzbune pe noi, or de data asta câinele a venit ca un paznic al naturii, iar Lazăr e omul slab care-și pune prea multe întrebări, de fapt îl omoară dubiile și nu altceva.
Scenografia și luminile erau o metaforă în sine. Jocul a fost cam monoton, adică fără modificări în tempoul montării și ritmul textului, dar poate asta a vrut regizorul, pînă la urmă monodramele au logica și cheia lor, sau poate pentru că cunosc un pic genul ăsta de piese totul mi-a fost clar de cînd s-au deschis cortinele, știam déjà toate mișcările și asta m-a cam pierdut, dar metafora a fost pe măsura așteptărilor.
Festivalul se apropie de sfîrșit așa că trebuie să te grăbești. N-au să-ți placă toate piesele, dar o să faci cunoștință cu viziuni noi și cu noi metode de a transmite un mesaj, iar asta contează mai mult decît restul, mai ales că la noi toate montările sunt asemănătoare pentru că-I implică pe aceeași actori peste tot.
“Omul, Copacul, Câinele” e o metaforă adusă în teatru, iar cu asta am spus tot, sau aproape tot. Rămâne să vii la teatru să mai vezi și alte metafore.