L’écume des jours (Franța, Belgia) 2013IMDB 6.6

Regie: Michel Gondry

Protagoniști: Romain Duris, Audrey Tautou, Omar Sy, Gad Elmaleh

Spuma zilelor 

Regizorul francez Michel Gondry este deja cunoscut cinefililor datorită filmelor sale care conțin o anumită doză de suprarealism și un romantism aparte. În special, ne amintim de Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Strălucirea eternă a minţii neprihănite) și La science des rêves (Știința somnului). Ca și majoritatea regizorilor din tagma celor care fac art-house, Michel Gondry își are propriul stil și niște laitmotive recunoscute de public, pe care el le mai exploatează cu ocazia încă a unui film. Această ocazie e L’écume des jours, o ecranizare după romanul omonim a lui Boris Vian, scris în 1947.

E o poveste în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt, scria autorul în prefața cărții și tot asta se poate spune și despre filmul lui Michel Gondry, odată ce acesta nici n-a deviat prea mult de la original. E o poveste de dragoste, în sine, obișnuită. Colin, un tânăr interesant, bogat, plin de viață, se îndrăgostește de o fată drăguță, pe care o ia în curând de soție și care, tot curând, se îmbolnăvește grav, iar tânărul e nevoit să-și caute de lucru pentru a avea bani destui pentru tratament.

Neobișnuită însă e maniera și limbajul în care e povestită. Neobișnuit ni se pare totul și e mai ușor să o acceptăm așa cum e decât să încercăm să înțelegem, de ce realitatea pe care ne-o așterne pe ecran regizorul, e una cu picioarele în sus, absurdă, la o limită bizară a romanticului/comicului cu tragicul. Căci acolo unde drama e evidentă și e redată într-un fel în care-i poți simți profunzimea, până și într-o realitate oblică în care, la început, te pierzi ca într-un labirint sau un vis (și urât, și frumos în același timp), conștientizezi amărăciunea și zădărnicia a toate care (ni) se întâmplă.

Personajele lui Vian/Gondry trăiesc într-o lume în care bucătarul prinde peștii pentru cină chiar din robinet, momindu-i cu pastă de dinți cu gust de ananas, șoriceii vorbesc și prind razele de soare, ce locuiesc chiar la bucătărie. Există diferite lucruri utile și distractive precum piano-cocktail-ul – o invenție cu clape de pian care produce cocktail-uri cu gustul și aroma piesei muzicale interpretate. La petreceri se dansează un dans în timpul căruia picioarele devin enorm de lungi și de elastice (ceva asemănător e și în La science des rêves), la patinoar moartea celor care cad pe jos e privită ca ceva obișnuit și normal, iar fata în care te îndrăgostești poartă numele piesei tale preferate de jazz – Chloe. Și există o boală precum cea în cazul căreia în plămâni crește un nufăr mare.

Și e mult Duke Ellington în această istorie. Muzica lui face ca pereții odăii să se rotungească, să se strângă încetul cu încetul și totul în jur să capete o atmosferă. Acest soi de „transformare” foarte perceptibilă, e un procedeu pe care Michel Gondry îl va urma pe tot parcursul filmului – pereții odăii iubitei devin tot mai înguști și mai întunecați pe măsura evoluției bolii, afară e din ce în ce mai posomorât, oamenii sunt tot mai posaci și mai agresivi, mai inumani – sau poate că doar așa i se arată realitatea lui Colin, odată ce nimic nu-l mai bucură? Cu evoluția subiectului, se schimbă și culoarea peliculei – într-un moment dat, ne trezim că nu mai sunt culorile vii de la început, apoi că nu mai sunt deloc, că e un film alb-negru.

Chiar dacă poate părea, mai ales la început, supraîncărcat cu elemente fanteziste sau absurde și foarte colorate în stilul lui Gondry, elemente ce sustrag atenția și îngreunează percepția, Spuma zilelor, e totuși o ecranizare reușită a unui roman în sine greu de ecranizat (aici stilul care debordează de tot felul de lucruri neașteptate și ciudate, e tocmai potrivit pentru alegoriile lui Vian) și e un film care merită văzut pentru atmosfera insolită, puternică și pentru felul în care o istorie spune lucruri binecunoscute și triste, într-o formă ingenioasă.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai