Trei poveşti cu alcool de la Amsterdam

Amsterdam egal iarbă. De la prietenii care te roagă să le aduci ceva bun până la angajaţii de la aeroport, toată lumea îţi dă de înţeles că ştie ce vei face tu în capitala Olandei. Şi nu că n-ar avea dreptate, dar devine neinteresant dacă e prea evident, nu? De aceea, vă propun trei poveşti cu alcool trăite de mine în Amsterdam recent, în jurul Zilei Reginei.

Sambuca

Am trecut cu inima strînsă pe lângă toate fashionistele din Amsterdam care şi-au scos la vânzare pentru 1 euro hainele de firmă şi am decis că e mai bine să mă întâlnesc cu nişte vechi prieteni. Am adresa notată în telefon,trag aer în piept şi mă arunc în marea de oameni portocalii. Singură. Nu-i nimic, o să mă descurc eu. Număr străzile şi văd că sunt pe calea cea dreaptă. Dar oamenii se înmulţesc şi par să nu se mai mişte. Un tip cu jumate de metru mai înalt îmi explică zâmbind că am ajuns la procesiune, în piaţa în care va fi încoronat regele. Of, mereu mi-am dorit să fiu măcar cu 10 centimetri mai înaltă. Vreo şapte poliţişti ascultă dând din cap povestea mea spusă printre sughiţuri şi-mi recomandă să-i zic prietenului meu să vină unde mă aflu eu, pentru că n-am nicio şansă să ajung acolo unde e el. Intru în primul bar mai îndepărtat bar şi cer un telefon. Locul e cam dubios, proprietarul e un italian bătrân şi uscăţiv care mă invită să merg diseară cu el, iar singurul om din bar e o femeie un pic trecută de floarea vârstei, gătită ca o fetiţă de grădiniţă în ziua matineului şi cu o expresie acră pe faţă, de miss care tocmai a fost descalificată din concurs. Se uită de sus în jos la mine vreo cinci minute şi apoi îmi dau seama de ce: probabil sunt singura persoană din oraş care nu are nimic portocaliu pe ea.

Apoi vin întăriri, încă o prinţesă, prietena primeia, de aceeaşi vârstă, dar ceva mai slabă. Deja două perechi de ochi se plimbă pe mine. Într-un final, nu mai rabdă: „are you here for Queen’s Day?” Zâmbesc cât de larg pot şi încep să le împărtăşesc nefericirea mea, despre doi prieteni care nu se pot găsi în această zi minunată, în acest frumos oraş. Urmează două secunde hotărâtoare, în care se uită ambele la mine, apoi una la alta şi râd. Sunt acceptată. Mă cheamă să stau lângă ele şi luăm ceva de băut. Un vin alb, italian probabil, şi nişte sambuca au făcut minuni. De la Kori şi Aneke am aflat că sunt prietene de vreo şapte ani, divorţate de vreo opt, că toţi bărbaţii sunt porci şi că, dacă vreau să călătoresc cu adevărat, trebuie să-mi cumpăr ACUM un bilet spre India. În scurt timp a ajuns şi prietenul meu, dar gaşca nu s-a spart. Am stat de vorbă cu ele şi am râs cât am putut. Kori e manager la puşcărie şi îşi strânge buzele ţuguiat după fiecare glumă spusă, iar Aneke e un soi de asistent social şi se plânge că oamenii din ţările civilizate sunt leneşi, dar hai să mai luăm nişte sambuca! Nici nu mi-am dat seama când m-am făcut şi eu cu o perucă şi nişte flori oranj. În tot acest timp, Beatrix renunţa undeva la coroană, iar eu le probam, printre lacrimi de râs, pe cele de plastic ale noilor mele prietene.

Bere

Mai spre seară ne-am trezit duşi de valul de oameni pe stadion, la concert, probabil singurul loc din Amsterdam în care mai ajungea nişte soare şi nu mi-a fost frig. Băieţii de pe scenă purtau costume lucioase, albastre, cu lalele roşii şi cântau numai melodii de la Queen, evident. Pe la „Don’t stop me now” ne-am întins în iarbă, lăsând petrecăreţii să treacă pe lângă, aproape peste noi.

 O cutie de suc aterizează brusc lângă urechea mea. Sunt bine, dar mă ridic să văd despre ce este vorba. Nimeni, nimic. Mă culc la loc cu faţa în soare. Peste vreo zece minute, aproape aţipisem, când îmi dau seama că două umbre se agită lângă mine şi bolmojesc ceva în olandeză, limbă în care înţeleg doar cuvântul „mulţumesc”. Doi tipi înalţi, bine făcuţi, se uită la mine rugător, vorbesc şi dau din mâini. Îi las să vorbească şi să-şi dea seama singuri că nu pricep o boabă din ce zic. Când vede că n-am nicio reacţie, apelează la limbajul universal. Unul dintre ei scoate o bere din rucsac, mi-o întinde şi-mi spune în engleză: „nişte prieteni de-ai  noştri au aruncat cutia cu suc mai devreme. Am venit să-ţi spunem că ne pare rău”.

Vin

Unele dintre cele mai delicioase cine din Amsterdam le-am savurat acasă, la geamul apartamentului nostru mic din Overtoom, închiriat de la o yoghină şi inundat de statui cu Buddha. Poate pentru că ni se făcea straşnic de foame după lungile plimbări cu bicicleta sau poate din cauza certurilor interminabile din magazin. Una nu mănâncă brânză, iar alta nu suportă algele. În una din seri, după încă o ceartă din cauza vinului,pe care l-am schimbat în ultimul minut, în timp ce una dintre noi aştepta la casă, iar oamenii de la coadă ne priveau cu subînţeles, ne-am trezit pe drum că nu avem cu ce desface sticla.

Mă duc spre cel mai apropiat bar de lângă casă, cu sticla de vin în pachetul de hârtie. Localul arată ciudat: are geamurile întunecate şi în uşă e atârnată o perdea lungă, de catifea neagră, după care te aştepţi să găseşti fete în chiloţi repetând la bară programul pentru diseară. Locul perfect pentru a găsi un tirbuşon. Dau perdeaua la o parte şi mă apropii cu încredere de bar. Barmanul era un Brad Pitt, cu părul un pic mai lung, înconjurat de câteva doamne aşezate în jurul lui, cam ofilite, dar machiate destul de bine. Mai fac câţiva paşi şi încep, în cea mai frumoasă engleză pe care o pot scoate pe gură. „Bună seara, aşa şi aşa, dacă nu vă este greu, vă rog tare mult, dacă aţi putea să mă ajutaţi…” şi tot aşa două minute. Brad Pitt zâmbeşte şi întinde mâna după sticlă. Eu o scot din pungă şi în momentul acela perdeaua neagră de la intrare cade peste ochii mei: vinul avea CAPAC, nu dop. Capac ca la sticla de Biseptol. Capac pe care-l poate desface orice preşcolar. „Of course I can help you”, îmi spune cu ironie şi cu o voce groasă, iar toate madamele de la bar mai-mai să cadă de pe scaune de atâta râs. Râd şi eu, înşfac sticla de gât şi ies cât de repede pot, cu faţa de culoarea vinului blestemat!

Din fericire, acest episod ruşinos din biografia mea nu a fost fotografiat, de aceea, iată o poză cu un tip obişnuit care aleargă într-o zi obişnuită pe o stradă obişnuită din Amsterdam.

Autor: Anastasia Condruc