Valeriu Istrati este un tânăr din Moldova care, alături de o echipă de entuziaști din diverse țări, a cucerit Muntele Kazbek, urcând la o înălțime de 5033 de metri.

Deci, să facem cunoștință cu Valeriu – vinificator, fotograf, filantrop.

„De profesie sunt vinificator. Am absolvit școala vinului în Moldova, apoi am făcut vin în California și am studiat industria viticolă în Italia și Germania. Am revenit în Moldova și acum am fondat o organizație care se ocupă de promovarea vinurilor noastre în străinătate – Winifique”, se prezintă Valeriu.

În toamna acestui an, Valeriu s-a alăturat organizației Adventure Diplomacy, în cadrul proiectului Black Sea Netwok, creat pentru tinerii interesați, cu potențial și dorință de cunoaștere, de exersare a abilităților de leadership, din regiunea Mării Negre, la nivelul înaltelor standarte de responsabilitate civică.

Am discutat cu Valeriu pentru a descoperi cum s-a aventurat spre culmile de munte și ce impresii i-a oferit această experiență.

Tânărul a afirmat că trebuie să ai mai mult curaj să treci cu vederea așa o oportunitate, decât pentru a accepta să porneşti la drum. Ce l-a făcut, totuşi, să-şi dorească să escaladeze Muntele Kazbek?

„Bine, sigur sunt câteva motive pentru care mi-am dorit foarte mult să încerc. Primul a fost natura mea de aventurier, căci eu sunt genul de persoană care spune “Da”. Apoi, un rol semnificativ l-au avut și organizatorii – băieții urcă încă din 2008 și au fost inclusiv pe Mt. Blanc, McKinley și Everest. După ce au cucerit ce se poate de cucerit, Adi, Tibi și Luci au creat Adventure Diplomacy pentru a da un sens mult mai larg expedițiilor și pentru a atinge mai mulți oameni. Îmi doream mult să pot să le fiu alături, ca să învăț de la profesioniști. Iar, în al treilea rând – cauza. Atât timp cât expediția avea ca scop să aducă tineri din zonele de conflict din jurul Mării Negre, care au potențialul, interesul, dar, mai ales, dorința de a se implica civic și corporativ pentru aplanarea situației, eram trup și suflet în proiect imediat ce am completat aplicarea”, relatează Valeriu.

Grupul celor care au urcat a fost unul multinaţional, mergând pas în pas cu persoane din Ucraina, Armenia, Rusia, România şi Azerbaijan.

„Este o experiență de nedescris să te pornești într-o expediție atât de multiculturală. Din Moldova a mai fost Olesya, din România – Ana și Ronella, care a și documentat expediția, din Armenia au fost Hrachuhi și Taron, din Azerbaijan – Elman și Nariman, din Ucraina – Nadya, iar din Rusia ne-am alăturat spre vârf cu Iulia și Roman.

În una din zilele de aclimatizare, întorcându-ne spre cabană, am întâlnit o echipă formată dintr-un ucrainean și doi ruși. Ucraineanul ne-a zis că sunt două trasee cu urme proaspete pe care le putem lua, însă ar fi mai bine să mergem pe cel din stânga, fiindcă, deși pare mai abrupt, e cu mai puțină gheață și e mai mic pericolul să ne sufle vântul de pe el, însă trebuie neapărat să ne legăm. Apoi, au insistat să luăm de la ei pâine, biscuiți și ciocolate, ei deja coborând de pe munte, iar noi mai având cel puțin două zile până sus.

Deși vin din țări diferite, vorbesc limbi diferite și văd lumea diferit, muntele i-a făcut să vorbească o singură limbă, cea a colaborării, pentru că, precum afirmă Valeriu, doar așa supraviețuiești.

De asemenea, pentru a parcurge acest drum cu succes, este nevoie de echipament special, de pregătire fizică, dar și emoțională, întrucât escaladarea unei asemenea înălțimi precum cea de 5 mii de metri este destul de dificilă.

„Am mai urcat pe munți, până la 3500m, însă nu aveam experiență pentru altitudine mai mare și nici pentru gheață/zăpadă, iar astea schimbă jocul cu totul. Pregătirea fizică este un avantaj. Prezența oamenilor cu experiență în echipă este esențial. În rest, unii din noi nu au avut nici un fel de experiență alpinistă anterior, dar sau descurcat de minune.

Înainte de a cuceri vârful am avut o pregătire intensivă cu crampoane și pioleți. Asta e partea nouă pentru mine, pe care sunt foarte bucuros să o fi însușit și pe care abia aștept să o încerc pe alte culmi”, relatează tânărul.

Iată și o listă a obiectelor ce sunt necesare de luat atunci când te aventurezi în munte, precum ar fi lucruri esențiale ce trebuie luate obligatoriu și lucruri care îți fac viața mai ușoară. Valeriu a avut cu sine asemenea obiecte:

Potrivit spuselor sale, cel mai dificil și chinuitor pentru el a fost să depășească perioada de aclimatizare, deoarece după 3000 de metri altitudine a început să sufere de amețeli, vomă și lipsă de energie.

„A fost o provocare să urc ultimii kilometri până la tabăra de la bază. După ce m-am aclimatizat în următoarele zile și inima a început să bată mai repede, să compenseze lipsa de oxigen, restul au fost provocări psihologice de care am trecut lejer, având o echipă tare faină în jur!”, își amintește Valeriu Istrati.

Odată ajunși în vârf, emoțiile sunt de nedescris, mărturisește compatriotul nostru, care și-a adunat alături de ceilalți participanți ultimele picături de forță pentru a face pașii decisivi.

„Ultimii pași sunt extrem de dificili, însă, când începe să se vadă vârful sau,  mă rog, ești pe ultima creastă, ultima pantă, te învăluie o doză de adrenalină și euforie și nu mai simți nici durere, nici oboseală. Îți vine să alergi spre vârf.

Iar când ajungi pe vârf, ți se taie respirația și se oprește timpul în loc. Este o stare de semi conștiență unde, dacă nu vorbește nimeni cu tine, îți pare că visezi. Atunci am realizat că de fapt noi, oamenii, suntem în stare de aproape orice, însă mai mereu găsim scuze să nu facem nimic special. Este o decepție, oricine poate realiza lucruri extraordinare, inclusiv și escaladarea unui munte și, deși e un proces destul de dureros, durerea e temporară, însă satisfacția… satisfacția e pe viață!”, zice dânsul.

Destinația grupului de călători a fost anume muntele Kazbek, fiindcă, explică Valeriu, Georgia face parte din țările bazinului Mării Negre care are un conflict. Mai mult de atât, urcușul pe munte presupune și trecerea graniței cu Rusia chiar înainte de vârf. Cu toate astea, nu ar fi presupus un pericol direct către securitatea echipei precum ar fi fost, din păcate, în zone mult mai fierbinți din punct de vedere armat.

„Iar dacă noi, fiind atât de diferiți și reprezentând aceste zone de conflict, am reușit să colaborăm, să devenim o echipă și să cucerim muntele, atunci mesajul nostru este că și aceste țări și regiuni pot să colaboreze.

Uite, în Moldova, pe ambele părți ale Nistrului, suntem atât de diverși, vorbim și limba rusă, și română, și găgăuză, și engleză, iar asta în nici un caz nu este un minus, ci un mare avantaj. Mi-aș dori mult ca și noi la noi în țară să devenim o echipă și să escaladăm “munți”.”

Cu siguranță, decizia de a se alătura acestei expediții de vis este demnă de apreciat. Ar fi vorba doar de curaj, sau și de pasiune? Totuși, Valeriu afirmă că „pasionat de sporturi extreme” este un cuvânt îndrăzneț.

„Pot zice sigur că îmi place adrenalina și îmi plac senzațiile tari. Însă, mai mult de atât, îmi place foarte mult să explorez planeta pe care trăim, respectiv și toate modalitățile de a face acest lucru. Nu e neapărat să practic sporturi extreme, căci am făcut și ski, snowboarding, white water rafting, canoeing, rock climbing, parapanta și abia aștept să fac surfing”, împărtășește tânărul din activitățile sportive pe care le-a încercat.

Într-un final, Valeriu s-a adresat cititorilor, celor care visează să trăiască o experiență asemănătoare, un mesaj de îndemn tuturor celor care sun dornici de senzații tari:

„”No dream too big, no mountain too high and no star too far…” visele rămân doar vise, atât timp cât nu lucrezi la ele să le transformi în planuri, ca apoi ele să devină amintiri. Mi-am dorit foarte mult să urc în munți, însă scopul nostru e mult mai mare, vrem pace și colaborare în țările noastre și lucrul spre asta face cât toți munții din lume, ci și noi suntem mulți, iar dacă fiecare care face câte ceva, la sigur o să ajungem spre asta.

Ce vreau să zic că un vis e frumos, însă când visul tău este o misiune, mai ales o misiune nobilă atunci unii chiar ar vrea să ți se alăture iar alții să te ajute, iar împreună, aproape orice vis aparent irealizabil devine o experiență.

Este o zicală romană, care zice să țintești spre soare și chiar de nu o să ajungi la el, o să ajungi mai sus decât dacă ai fi țintit mai jos.

Autor text: Eugenia Tataru

Foto: Valeriu Istrati