BITEI-2014: “AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT” («Theater Office Natori» din Japonia)
L-am văzut pe Dumnezeu, e un japonez trecut de 50 cu o umbrela și în pardesiu, a fost joi la BITEI.
Sigur că e o glumă, dar una reușită. «Godot a venit» odată cu trupa «Theater Office Natori» din Japonia. Autorul acestei minunate improvizații pe tema «Așteptîndu-l pe Godot» de Samuel Beckett, este Minoru Betsuyaku, iar regia a fost semnată de K. Kiyama.
De fiecare dată suntem puși în situația de a compara atunci cînd ne trezim cu ceva cunoscut, așa a fost și cu Hamlet, acum însă toate așteptările au fost date peste cap, după atîția ani de așteptare Godot a venit, a venit, dar la cît de mult l-au așteptat oamenii au și uitat de ce îl mai așteaptă, de ce avem nevoie de Godot, de ce avem nevoie de Dumnezeu, de ce avem nevoie de ceva? V-ați gîndit la asta vreodată?
De multe ori așteptăm să se întîmple minuni fără să ne gîndit la faptul că fericirea și minunile stau sub nasul nostru, la un metru de noi, ne-am obișnuit să ne uităm departe, să căutăm în păduri străine fără să vedem ce avem chiar aici, fără să iubim fiecare zi așa cum ar trebui să fie, lumea caută pisica neagră în camera întunecată în loc să aprindă un chibrit sau lumina. Despre asta a fost și cu asta am ieșit din ograda japonezilor.
Mult umor și mizanscene și scenografie și text grotesc, m-am simțit parte a unui complot, parcă îi bîrfeam pe prietenii și pe colegii mei, pentru că toți suntem așa, ne regăsim în asta, toți așteptăm și ne mișcăm în cercuri și spirale și vorbim banalități mediocre în loc să trecem la subiect.
GODOT A VENIT. Fraza asta îmi cîntă încă în urechi, redundanța cu care a fost spusă, dar și felul în care Godot dădea de știre tuturor, m-a lăsat cu ochii cît două cepe, de ce nu-l vedem? mă întrebam eu și bătrînica din stație care aștepta un autobuz și fiul care era întodeauna alături, de ce nu-l vedem? de ce?
3 spectacole Nipone într-un festival. 3 stiluri diferite. 3 viziuni, dar o ideie în toate stăruie, oamenii din țara soarelui răsare nu se grăbesc nicăieri, oricum soarele vine la ei primii, toate spectacolele au fost într-un ritm greoi și pe alocuri sacadat, dar acum îmi dau seama că ăsta-i felul lor de a vedea lucrurile, totuși suntem foarte departe unii de alții, prea departe.
Mulțumesc BITEI pentru că-mi fac cunoștință cu oameni noi și viziuni noi și texte pe care nu le-aș fi descoperit singur.
Probabil de asta și se fac festivalele, de aia se întîlnesc și se despart oamenii, de aia se așteaptă și de aia se uită, de aia se întorc și de aia pleacă, pentru a se cunoaște mai bine pe ei prin ochii altor și pe alții prin ochii lor. Ai noștri.