E greu să privești “Трудно быть богом” cu un om lângă tine. E vorba de un film care te pipăie, îți scuipă în față și după asta îți frânge nasul mucos. O astfel de umilință e mai bine s-o simți de unul singur, fără martori. Însă în singurătate ai putea să te pierzi cu firea, să urli de spaimă în fața unei pelicule care depășește noțiunea de film și te lasă în praful istoriei.

Multașteptata capodoperă semnată de Aleksei German a fost finisată abia anul trecut, după trecerea în neființă a regizorului. “Трудно быть богом” reprezintă magnum opus-ul lui German, un film pe care regizorul l-a conceput de prin anii 1960, și abia după căderea URSS-ului a primit libertatea și posibilitatea de a-l duce până la capăt. “Трудно быть богом” apare ca o continuitate logică a operei artistice născute pe parcursul deceniilor de regizor. În “Двадцать дней без войны” și “Проверка на дорогах” German și-a dezvoltat etica filmului, în “Мой друг Иван Лапшин” și “Хрусталёв, машину!” regizorul și-a dezvoltat o estetică a imaginii pe care n-o mai vezi la nimeni. German merge pe urmele lui Eisenstein și crează propria școală și teoremă de film.

Anton Dolin spunea că “Трудно быть богом” încheie epoca filmului rusesc de autor, începută de Tarkovski cu Andrei Rublev.  Am curajul să lansez această idee și mai departe – “Трудно быть богом” încheie o întreaga perioadă în cinematografia universală. Ingmar Bergman, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Akira Kurosawa, Andrei Tarkovski și Aleksei German. Nimeni nu a făcut și nu va face filme la fel, nimeni nu va pierde atâția nervi și transpirație, și nu va arde prin flacăra sa în numele creației. German a fost ultimul, iar “Трудно быть богом” este un film care bate in cuie cea mai grandioasă epocă din istoria filmului. Puțini sunt cei care vor fi capabili să inducă spectatorului în această stare aproape tactilă de retrăire și persuasiune.

Filmul este bazat pe povestirea cu același nume, de frații Strugațki.  Spre deosebire de cartea apărută prin anii 60, atunci când Arkadie și Boris încă credeau în viitorul socialist luminos, filmul pierde orice urmă de speranță. German e realist, nu ne mai întreabă nimic, doar ne pune față în față cu noi – pudrați pe dinafară și putrezi în interior. Fețele din  ecran te privesc curios, cu ură, cu nebunie în ochi. E greu să întorci privirea. Nu mai ești pe canapeaua ta sau în scaunul comod din cinematograf. Ești trântit în glodul amestecat cu rahat și călcat cu bocancii de piele. Un penis de măgar în prim plan de face să crezi că e vorba de o halucinație, însă duhoarea e prea reală iar scârna prea puturoasă.

Tarantino îți pare Walt Disney după “Трудно быть богом”, spunea Umberto Eco. Ca să privești această capodoperă trebuie să uiți de tot ce ai văzut până acum, să-ți cureți creierul și inima în veceul neștiinței, și să devii un burete nou-născut, pregătit să absoarbă o revelație cinematografică. E greu să fii spectator în cazul lui German, pe parcurs regizorul și-a dezvoltat un limbaj cinematografic unic, persuasiv, greoi, impunător și arhiplin cu detalii. E greu să vezi filmul din “Трудно быть богом” folosind aceleași simțuri pe care le ai deja antrenate în bagajul tău de spectator. Trebuie să te reinventezi, să renaști din cenușă și mocirlă pentru a observa această pictură medievală absolut lipsită de perspectivă. Ochiul se pierde și caută un reper de care s-ar putea ține, urechea nu știe ce să creadă când înțelege că o mare parte din acțiune se petrece nu în cadru ci după el. German a creat un opus de amploare care îți invadează tot spațiul intim și te face să simți pe pielea ta ceea ce se întâmplă pe ecran. Regizorul s-a retras din film, iar filmul a prins viață și vrea să pătrundă în spațiul tău de confort. Evul Mediu nu a fost niciodată atât de îngrozitor: carne putrezită, urină, sânge, muci, flegmă, glod și impurități – toate se scurg de pe ecranul lui German și îți crează un coșmar tactil.

Violența a fost întotdeauna o stare necesară omului, chiar și omului progresist din secolul XXI. În acest context Umberto Eco a menționat corect, Трудно быть богом este un film despre noi și despre ceea ce ar putea să se întâmple cu noi. Și oare nu se întâmplă? Încă suntem conduși de regimuri totalitare, încă mai credem în dumnezei și ne scoatem ochii pentru ei, încă mai înecăm intelectuali în latrine. Lupta pentru putere nu și-a albit colții iar viața unui om nu costă nici cât o halbă de bere de cea mai proastă calitate. German nu ne lasă nici o speranță, probabil din această cauză e atât de greu să vezi “Трудно быть богом”. Pentru că te vezi pe tine, vezi societatea în care trăiești.

Leonid Yarmolnik prezintă cel mai bun rol din cariera sa. Actorul nu  joacă, actorul trăiește și suferă greutatea lui Don Rumata din cadru în cadru. Rumata trece de la o stare la alta apropiindu-se de o nebunie universală. Hohotul turbat se schimbă la acesta cu depresia; oboseala este într-o clipă înlocuită de o forță supraomenească: milostenia se termină cu un nas spart și dezgustul pentru mucii plini de sânge rămași pe degete. Rumata e dumnezeu pentru locuitorii murdari ai Arcanarului, un dumnezeu fără majusculă. Rumata nu omoară niciodată – însă taie urechile dușmanilor săi; Rumata îi salvează pe cărturari de la prigoniri și moarte; Rumata le poruncește tuturor servitorilor să-și spele mâinile cât mai des… Rumata refuză să accepte rolul de dumnezeu. Pentru că e un rol greu, probabil, cel mai greu din istoria omenirii. Și nici un suflet curat și bun, precum este cel al lui Don Rumata, nu vrea să accepte acest rol.

Fiecare centimetru din pânza lui German e viu, însă e vorba de acea viață în putrefacție, când te naști deja muced și mort, și nu trăiești niciodată. Unicul lucru pe care-l faci e mișcarea spre moarte, pășind sau târându-te prin noroiul, sangele și rahatul Arkanarului. Obscenitatea și urâtul nu mai sunt niște tehnici folosite de regizor ca să șocheze, sunt esența cadrului, realitatea în care sunt lăsate să moară aceste personaje. Renașterea nu va veni niciodată pe această planetă, și, se pare că nu ajuns nici pe Pământ. Încă locuim în noroiul Evului Mediu și credem în dumnezei de pe alte planete. Un singur lucru ne deosebește de locuitorii Arkanarului – ne spălăm pe mâni. Însă nu am învățat încă să ne spălăm pe inimă și creier. Un om nobil trebuie să fie întotdeauna curat și frumos mirositor, repetă întruna Rumata. Da, avem mâinile curate și sufletele nobile! Însă inima și creierul nostru au îmbibat planeta cu duhoarea de hoit medieval.

Prim planurile din film au uitat de perspectivă. Importantul este blocat de bucăți de carne uscată, pește împuțit, fum, glod și fețe schimonosite de oameni care au uitat de mult că sunt actori. German i-a damnat să existe în realitatea filmului, și le este foarte greu să iasă de acolo. În “Трудно быть богом” nu mai faci diferența dintre lacimi și urină, sânge și dulceață – toate au culoare putrefacției în pânza alb-neagră pictată cu scrupulozitate de autor.

E greu să fii spectator. “Трудно быть богом” este un film care va fi înțeles peste ani. Suntem prea înfumurați ca să acceptăm această lovitură de grație dată de maestru înainte de moarte. Este prea adevărat. Și nu toți acceptă asta, fiind deprinși cu comoditatea erei de consum rapid. Timpul le va judeca pe toate. Ultimul corifeu de film a murit și ne-a lăsat o pânză întinsă pe un secol întreg, dacă nu mai mult. Pentru inimile care știu să simtă și creierul care știe să înțeleagă – “Трудно быть богом” va rămâne în memorie ca o mostră adevărată de artă pură, artă suferită și lăsată drept moștenire oamenirii în speranța că aceasta va deveni mai bună.

Text: Gonzo

Sursa: Filme Brici