La limita de jos a cerului: oglinda clară a societăţii moldoveneşti
Denumirea: LA LIMITA DE JOS A CERULUI
Regia: Igor Cobileanski
Cu: Igor Babiac, Ela Ionescu, Sergiu Voloc
Doi prieteni, Gâscă (Sergiu Voloc) și Viorel (Igor Babiac), comercializează iarbă într-un spațiu postsovietic lipsit de orice rază de soare. Pe fundalul pachetelor cu canabis lăsate ingenios de Viorel în cutiile poştale ale clienţilor, se construiește o mică dramă existențialistă.
Dupa vizionarea primului lungmetraj de Igor Cobileanski, mi-am dat seama că regizorul a înțeles pe deplin tendințele cinematografiei contemporane. Omul simplu, mic, frumos prin urâțenia lui, a devenit tendița de bază a filmului contemporan. „La limita de jos a cerului” este un film fără superoi, în schimb – cu oameni simpli și adevărați, precum oricare din noi. Și este foarte greu să joci un om, în loc de un super erou, mai ales pentru un actor din Moldova. „La limita de jos a cerului” a lăsat Hollywood-ului supereroii şi a decis să ne prezinte povestea unor oameni adevăraţi – cu tot pachetul de vicii, fobii, frustrări şi bucurii pe care-l poate avea un om real. Focul dramaturgic este lăsat pe seama personajelor care reușesc să transpună o dramă de cameră cât se poate de solidă şi fierbinte, pe fundalul unor imagini reci precum peştele care a stat câteva luni în congelator.
La premiera filmului am văzut o sală plină de oameni care așteptau cu ochii larg deschişi. Aşteptau o dezamăgire totală sau o revelaţie. Așteptau filmul, precum copilul așteaptă să vadă cadoul care se ascunde în cutia de sub bradul de Revelion. Cutia a fost deschisă, spre plăcerea unora și confuzia altora. Cutia a lăsat afară o gură de aer proaspăt pentru cinematografia moldovenească contemporană, o speranță că filmul din Republica Moldova încă mai poate fi resuscitat. Toată lumea a înțeles că este posibil să faci un film bun şi la noi. Chiar şi aşa, am impresia că nu toți au înțeles filmul. Personal, l-am rumegat o perioadă bună de timp, la fel cum faci cu un film de Antonioni. Îi simți frumusețea și puterea vizuală însă îl înțelegi peste câteva luni de la vizionare, sau niciodată. Așa a fost și cu filmul lui Cobileanski, deși ar fi prea devreme să-l comparăm pe conaționalul nostru cu clasicul italian.
Bucură faptul că puțină lume și-a expus părerile negative. Fiecare a găsit ceva personal în „primul film moldovenesc” . Intelectualii au avut parte de un şir întreg de metafore şi revelaţii estetice – pe fundalul imaginii reci create de cameramanul Oleg Mutu se joacă o dramă minimalistă şi arzătoare. Gopnicii s-au regăsit în limbajul licențios, lansat cât se poate de des de personajul lui Gâscă. Domnișoarele s-au regăsit în drama lui Viorel, îndrăgostit de Maria (Ela Ionescu). Mamele sau regăsit în personajul Angelei Ciobanu, care după părerea mea a prezentat unul din cele mai bune roluri din ultimul timp.
Şi totuşi, filmul a fost bine primit și prost înțeles. Probabil, încă nu ne-am învățat să privim filmul contemporan. Simțim puterea și admirăm frumusețea lui, însă în permanență vrem răspunsuri concrete despre sens. Iar arta contemporană, știm bine, nu prea iubește să dea răspunsuri și să concretizeze noțiunea de sens. Arta contemporană, și mai ales filmul tinde se introducă spectatorul într-o anumită emoție și o anumită înțelegere a unor lucruri. Şi anume asta a reuşit să facă regizorul Igor Cobileanski – să ne dea întrebări, ci nu răspunsuri. Și după ce înțelegi aceste întrebări și simți aceste lucruri, îți dai seama că înțelegi și despre ce e filmul. E despre noi, despre orașele noastre triste și fețele ursuze; despre dorința refulată de a fi liberi și pesimismul social ca stare normală; despre mamele impuse de stat să ne crească şi să ne educe în condiţii inumane; despre taţii plecaţi mai devreme decât ne-am fi dorit; despre imposibilitatea și nedorința noastră de a privi la soare. Pentru că filmul nu conține nici o rază de soare, la propriu și la figurat. Locuim tot în umbra fobiilor și fantomelor și nu mai vrem să vedem lumina astrului ceresc. Iar atunci când câte unul din noi îndrăznește s-o facă, este secerat de razele fierbinți a acestuia. Exact ca în mitul lui Dedal şi Icar. Doar că, în cazul filmului lui Cobileanski, Icar e lăsat de izbelişte chiar din start. Icar este orfanul care vrea să zboare spre soare pentru aşi găsi părintele pe care nu l-a avut niciodată.
În concluzie, „La limita de jos a cerului” oferă un tablou concret al societății moldovenești contemporane. Doar că, nu vrea să ne dea nici o lecție morală. Iar moldovenii adoră morala. Și o caută peste tot, chiar și în cinematografia de autor. Până la urmă filmul nu a fost niciodată un moralizator în sensul direct al cuvântului. Filmul este mai degrabă acel imbold care-ți modelează sufletul. Iar sufletul modelat ajunge să-și stabilească singur niște repere morale concrete. Pe lângă asta, sunt de părerea că Cobileanski a stabilit un nou reper pentru cineaştii moldoveni, care se răcoresc în umbra clipmaking-ului şi a publicităţii de prea mult timp. Igor Cobileanski îi invită să iasă din umbră, şi să păşească în lumina soarelui cinematografic. Doar că, pentru cei care au stat prea mult în umbră, soarele ar putea fi periculos.
Autorul Gonzo Deliriumovici, briciul.wordpress.com