Serial Killer de Moldova
Să creşti la ţară în anii ’90, aşa cum am făcut eu, era mare lucru. În afară de făcut lecţiile la lampă, cumpărat gume Turbo şi îngheţată la un leu, cel mai fascinant moment al zilei se întâmpla pe la cinci şi un pic seara, când încă era lumină.
Dealurile rămâneau pustii, borşurile dădeau în foc, iar pe drumurile prăfuite se rostogoleau ciulini şi fluiera vântul, ca-n westernuri. Toată lumea se aduna în jurul cutiilor pătrate în care îşi trăiau drama tot felul de fete cu nume ciudate: Izaura, Tropikanka, Alondra sau Perla Neagră.
Ţin minte cum făcea mama curat în fiecare seară, când veneau nişte vecini să se uite la Dallas, că nu toţi aveau canale româneşti pe atunci.
Surorii mele mai mici i-a venit ideea să se nască tot pe la cinci seara, de aceea a primit prima palmă la fund de la singurul doctor-bărbat care nu era interesat să afle Секрет Тропиканки.
Şi oricât de chiorâş m-aş fi uitat la cei mari, de cum am pus şi eu mâna pe primul meu calculator şi am învăţat ce-i ăla un torent, am devenit sclava Izaura a filmelor cu multe episoade.
Ca toţi muritorii, am început cu Friends. În doze mai mici, apoi câte un sezon pe weekend, cu plapuma trasă peste cap. Au urmat multe alte seriale, de râs, de plâns şi de groază.
Există o teorie care spune că ştii dacă vrei să faci sex cu un om în primele şapte secunde de când îl vezi. La mine cu serialele e la fel. Pe unele n-am putut să le înghit nici dacă le ungeam cu toată critica din New York Times şi cu laudele celor mai buni prieteni. Chiar am încercat să le dau mai multe şanse, dar se pare că mă lasă rece momentul în care Ted Mosby a cunoscut-o pe mama celor doi copii. Şi, probabil, n-o să pot să mă uit niciodată la Seinfeld din cauza unui profesor din facultate care ne-a exemplificat toată teoria comunicării şi a semioticii cu replici din acest sitcom.
Pe altele, însă, le-am îndrăgit ca pe nişte iubiţi fideli, care te aşteaptă în fiecare seară acasă cu ceva nou şi interesant şi nu se uită urât la tine când mănânci tort. Printre marile mele iubiri merită menţionate That ‘70s Show şi Two and a Half Men.
Mai nou, mi-a intrat în inimă The Newsroom, din motive profesionale, deşi încă mai cred că trebuie să există un actor mai credibil pentru rolul principal, cel puţin la fel de bun ca Emily Mortimer (care-mi place atât de mult, încât aproape că m-am cuplat cu un băiat care mi-a spus toată seara, la o petrecere, că semăn cu ea).
Dar cea mai recentă fascinaţie a mea este Girls şi Lena Dunham, fata de douăzeci şi ceva de ani care a scris scenariul, a regizat, a produs şi a jucat în serialul care a luat două Globuri de Aur anul ăsta.
Cel mai simplu e să-l descrii ca un Sex and the City mai dur şi mai apropiat de realitate, cu multe scene fără haine şi cu sex ciudat. Partea bună este că serialul nu e înecat în iubire şi dulceaţă. Spre deosebire de colegele lor mai în vârstă, fetele din Girls încă nu au joburi de vis, apartamente în centrul New York-ului şi garderobe cât jumate de casă şi sunt nevoite să le rezolve pe toate. Sezonul doi e pe sfârşite. Pentru că nu sunt critic de film, nu-ţi voi spune mai multe, ci doar te voi invita să-l vezi şi să te îndrăgosteşti de el în primăvara asta frumoasă care abia începe.
