Cum nu se vede Roşia Montană de la Chişinău
În seara de luni, 9 septembrie, am intrat pe pagina de Facebook a cotidianului francez Le Monde şi am văzut că şi-au schimbat poza de pe timeline. Era o imagine cu protestele din Bucureşti. Dau o fugă pe toate site-urile de ştiri de la noi – nici vorbă. Ştim ce a avut la desert Kiril şi în ce oraşe îşi va mai căra armata de batmani, dar nicio vorbă despre protestele fantastice de la Bucureşti.
Noi am avut musafiri în sutane şi am fost ocupaţi să ne pregătim hainele groase de iarnă după cuvintele pe care le-a aruncat Rogozin. De aceea, nici n-am văzut cum au trecut pe lângă noi zeci de mii de oameni scandând că vor ceva de la oamenii pe care i-au votat. Sau poate că n-am vrut să-i vedem. Noi ne-am fript după 2009 şi acum ne uităm printr-o pătură de cinism la toţi cei care mai cred că protestele ar putea schimba ceva. Noi am trecut prin asta, spunem noi la 20 şi ceva de ani.
Nu dau vina pe nimeni, vorba comentatorilor de pe Facebook, „mai bine ne-am rezolva problemele noastre mai întâi”. Noi suntem mici şi umili şi traversăm o perioadă în care ştiriştii îşi freacă palmele una de alta de plăcere: intoxicaţii, vizite, declaraţii, cutremur, murakami.
Eu n-am nici măcar viză că să ajung la Bucureşti, în schimb am prieteni buni, din cei pe care nu contează dacă nu i-ai văzut o lună sau trei ani, pentru că tot te vor înţelege când vă veţi vedea. Datorită lor ştiu un pic mai multe despre Roşia Montană decât majoritatea cetăţenilor cu paşaport albastru.
Pe scurt, povestea e următoarea: românii au nişte zăcăminte de aur într-un sătuc, pe care a pus ochiul o mare corporaţie candiană. Ca să-l extragă însă, va fi nevoie de multe tone de cianură, să şteargă de pe faţa pământului câţiva munţi, să evacueze toate familiile care locuiesc în zonă şi să polueze pentru totdeauna o zonă aflată sub protecţia UNESCO. Din spusele specialiştilor, Cernobâlul e foaie verde pe lângă ce s-ar putea întâmpla dacă începe proiectul.
Dacă nu vă sperie comparaţia asta, iată încă nişte cifre.
Şi alte cifre, din alte ţări.
Şi nişte cifre mai bune, de la Bucureşti. Reportaj dintre 10.000 de oameni.
Înţelegeţi? Nici ei nu se aşteptau. Dar, probabil, de data asta au găsit lucrul care i-a unit, nu vor ca ei şi copiii lor să înghită cianură.
Deşi premierul Ponta a spus azi că proiectul „se închide”, decizia încă n-a fost luată. Iar toţi oamenii întregi la minte ştiu câtă încredere poţi avea în cuvintele unui politician.
De aceea mă bucur mult că protestatarii, chiar dacă mai puţini, se află şi acum în inima Bucureştiului. Nu mai scandează atât de tare. Cântă, fac ateliere şi se plimbă cu bicicleta.
Acum, cred nici nu mai este vorba despre Roşia Montană, ci despre faptul că politicienilor trebuie să li se amintească, din când în când, că cei care i-au pus în fotoliile lor de piele nu dorm.
Noapte bună, Moldova!
text: Anastasia Condruc