Vladimir Lorcenkov este considerat unul din cei mai talentaţi scriitori ruşi tineri (adică de după generaţia lui Sorokin şi Pelevin), în ultimii cîţiva ani intrînd mereu în lista celor mai bune cărţi publicate, iar în acest an a pătruns în lista scurtă a celui mai valoros premiu din Rusia, „Naţbest”. Pînă aici – nimic uimitor, dar – atenţie – scriitorul s-a născut la Chişinău (în 1979), unde locuieşte şi acum. A publicat 10 cărţi, majoritatea premiate şi traduse.

„Aştept cu nerăbdare instalarea bustului meu pe Aleea Clasicilor”,
interviu cu Vladimir Lorcenkov,
realizat de Mihail Vakulovski

– Salutare, Vladimir. În primul rînd felicitări pentru nominalizarea la premiul „Naţbest” din Rusia. De fapt, romanul tău, „Ocnele lui Ţar Solomon”, a intrat deja în lista scurtă, acum rămînînd o singură etapă – ultima. Povesteşte-ne despre acest premiu şi ce înseamnă pătrunderea în finala Naţbest pentru un scriitor care locuieşte la Chişinău (nu cred că a mai existat cineva din Basarabia nominalizat vreodată la un premiu atît de important).

– Mulţumesc mult, Mihail, sunt flatat. Nici măcar n-aş vorbi despre o posibilă câştigare a premiului principal „Naţbest”, din mai multe motive, care, altfel, nu au nici o importanţă pentru cititori. Mai ales pentru cititorii români. În orice caz, locul în lista scurtă înseamnă reclamă, fireşte, şi asta e minunat.
Nu, nimeni din Basarabia nu a ajuns vreodată în lista scurtă, nimeni n-a câştigat „Premiul rusesc” şi nici premiul „Debut”. Ei bine, nimeni… în afară de mine. Aşa că aştept cu nerăbdare instalarea bustului meu pe Aleea Clasicilor:-)

– Valoarea premiului ar fi cu atît mai mare datorită faptului că romanul tău nu a fost publicat încă în volum, ci doar într-o revistă, „Volga”, sau asta nu contează pentru tine?

– Pentru un scriitor premiul – nici un premiu din lume – nu are valoare. Premiul e valoros doar pentru filistinul care sălăşluieşte în scriitor şi care (filistinul) îşi face planuri să cumpere din valoarea premiului o umbrelă, un fotoliu şi o pilă de unghii aurită. Ce poate să schimbe în mine ca autor o statuetă aurită? Nimic. Totul deja s-a ÎMPLINIT. Valoros e doar textul. Iar eu apreciez „Ocnele”. Cartea e minunată. Nu este o capodoperă, fireşte, – aşa s-a întîmplat în acest an încît nici unul dintre scriitorii finalişti din lista scurtă „Naţbest” nu e reprezentat de cea mai bună carte a sa, – dar e o carte bună. Sunt mulţumit de ea şi ă bucur că am scris-o.

Cît despre structura „Ocnelor” – e ceva inovativ pentru literatura rusă; am combinat un scenariu cinematografic cu literatura.

Şi puţin despre cărţi în general. Nu contează unde a apărut cartea, dacă ea deja a fost publicată. Tirajul revistei „Volga” este comparabil cu tirajul unei cărţi de proză de la editurile ruseşti actuale. Iar cărţile de hîrtie în genere devin altfel. Fireşte, cărţile de hîrtie nu vor dispărea – aşa cum n-a dispărut nici teatrul –, dar peste o sută de ani nu vor mai fi ceea ce ştim noi acum despre cărţi. Vor fi tiraje de 1000 de exemplare, lucrate aproape manual, ediţii luxoase. Cărţile vor fi un lux (cum au mai fost pe vremuri).

– Cum ţi se pare concurenţa? Ce cărţi ruseşti din anul trecut (sau manuscrise publicate, cum e şi cazul romanului tău) au rămas pe dinafară, dar ţi se par faine şi le-ai recomanda cititorilor?

– Acum în Rusia puţină lume ştie să scrie de-adevăratelea. Ruşii sunt un popor foarte talentat, dar izbucnesc doar cînd sunt condiţii. Acum ele lipsesc. De aceea ies în faţă – în literatură, nu pe piaţă – doar personalităţi foarte bine organizate (asta nu e cea mai puternică trăsătură de caracter a ruşilor). Dacă e nevoie de nume… Acum avem doar cîţiva scriitori ruşi adevăraţi. Din generaţia mai în vîrstă – dar ei deja şi-au luat ce a fost al lor – celebrii Limonov, Pelevin, Sorokin. Dintre cei mai tineri – Denis Osokin, Alexandr Silaev, Andrei Ivanov din Taşkent, Vladimir Lorcenkov. Şi, bineînţeles, Dmitrii Galkovski. Dar el e mai mult filosof. Două cărţi foarte bune a scris Vladimir Nesterenko din Kiev. Abdulaev – Saflatuni (Taşkent). Păi, cam atît. Cîte-un fir de ici, unul de colo. Observaţie importantă: nu e vorba de poezie, poezia rusească acum e înfloritoare, o adevărată Epocă de Bronz.

În sens global, în literatură nu există concurenţă. Literatura e o mare casă de nebuni cu multe celule, unde fiecare nebun face ceea ce-i vine în cap – unul se caţără pe pereţi, altul demonstrează că cuvîntul e pătrat, unul se duce la banchet în pijama, altul trage cu arma, iar cineva ţipă că e cel mai bun. Fiecare cu ale lui.

– Crezi că există perioade mai bune pentru poezie şi altele – mai prielnice prozei sau teatrului? 

– Da, dar nu e un proces ciclic, nu e ca o spirală. Totul aici se întîmplă doar o singură dată. Şi teatrul, şi poezia, şi proza – literatura în general – se schimbă împreună cu civilizaţia şi, transformîndu-se, pierde cîte ceva pentru totdeauna. Ca şi omenirea, de altfel. Nu vom mai fi niciodată cei dinainte, nu vom mai putea întoarce timpul inocenţei. Şi în literatură e la fel. Am pierdut pre-proza – aceea despre care se vorbea în Elada şi aceea pe care a folosit-o Homer cînd a scris „Iliada”. Nu o poţi numi poezie sau proză – e şi una, şi alta. Şi e un stil pierdut pentru totdeauna. Ceea ce s-a întîmplat şi cu teatrul din acea perioadă, jucat în micile oraşe greceşti. Sau cu romanele din secolul XIX. Sau cu poezia trubadurilor şi truverilor. Toate astea au murit, au intrat în pămînt, ca să devină îngrăşămînt, să devină iarbă, să hrănească viaţa noilor fiinţe care au venit să le ia locul. Prozei lui Lorcenkov, de exemplu.

– Cît de mult contează pentru un scriitor locul în care trăieşte/scrie?

– Asta depinde de caracterul autorului şi de ce scrie el.
Dacă e poet – locul lui e, fără îndoială, în capitală. E evident că nu am în vedere capitala Moldovei, Chişinău, şi nici măcar capitala României, Bucureşti:). Vorbesc de capitalele culturale ale lumii – Londra, Paris, New York, Moscova.
Dar dacă e vorba de proză, scriitorul trebuie să trăiască într-un loc izolat. În acest sens Moldova mi se potriveşte perfect, nu cred c-aş fi scris nici măcar 10 rînduri dacă aş fi locuit în Moscova.
Şi chiar şi în această singurătate prozatorul trebuie neapărat să aibă o viaţă ascetică. Altfel toată atenţia ta, toată forţa ta va fi înghiţită de oameni goi, cu chef de bîrfe şi vorbărie.

– Povesteşte-ne un pic şi despre poezia rusă contemporană, te rog. Tot cu rimă scriu ruşii poezie? Sau e un neo-avangardism experimentalist?

– Nu am spus întîmplător „Epoca de Bronz”. Ultima strălucire a poeziei ruseşti a avut loc la începutul secolului XX, e vorba de aşa numita Epocă de Argint. Acum are loc o strălucire de acelaşi nivel, dar asta o să înţeleagă şi aprecieze peste vreo 30 de ani, poate. Convenţional, – foarte convenţional, – poezia din Rusia poate fi împărţită în două părţi. Neo-avangardismul (versul liber, aşa numita poezie actuală) şi „tradiţionaliştii”. Dar de multe ori „tradiţionaliştii” scriu în stilul inovator şi viceversa, neo-avangardiştii scriu poezie tradiţionalistă. Totul este foarte convenţional, repet.

Se ceartă între ei ceva de groază. Şi nu poeţii se urăsc între ei, ci oamenii care se simt liderii mişcării (de obicei ăştia nici nu scriu poezie), sau, mai exact, – cei care au dreptul să reprezinte una dintre părţi şi să vorbească în numele ei.

Şi, apropo, nu cred că asta e rău. În primul rînd, puţintică isterie mereu face bine literaturii. Apoi, în al doilea rînd, literaţii sunt ca artiştii – ţipă un pic, apoi se calmează.

Dacă e nevoie de nume, atunci i-aş menţiona pe: Emelin, Rodionov, Kabanov, Karaulov, Şiş Breanski, Kapovici, Lukomnikov, Romanova, Cemodanov, Şenkman, Panin. Mai tineri – Heide, Riţ, Moseeva, Gatina. Sunt primele nume care mi-au venit în minte. În literatura rusă actuală sunt mult mai mulţi poeţi buni. Oare asta nu e o perioadă înfloritoare?

– Dacă ai fi PR-ul editurii care a publicat „Ocnele lui Ţar Solomon”, cum ai caracteriza romanul?

– Tot eu am caracterizat cel mai bine „Ocnele lui Ţar Solomon” – în descrierea lui pentru nominalizarea la premiu. „Ocnele” e un roman bun pentru că poţi descoperi în el orice: de la aventură şi acţiune la „road movie”, de la blockbuster istoric la poveste de dragoste, de la comedie neagră la postmodernism rafinat şi sofisticat. Fiecare va găsi în carte ceva special pentru el. Tocmai de aceea „Ocnele lui Ţar Solomon” e un potenţial bestseller.

Adică, „Ocnele” e despre tot, aşa cum trebuie să fie o carte bună.

– Criticul Victor Toporov spune că preferă romanul tău „Cimitirul-ui din Praga” de Umberto Eco sau „Binevoitoarelor” lui Jonathan Littell („comparînd „Ocnele” cu „Binevoitoarele” lui Jonathan Littell şi cu „Cimitirul din Praga” de Umberto Eco, despre care am scris recent, prefer categoric fantasmagoria veselă a basarabeanului nostru!”). Cum citeşti cronicile la cărţile tale? Ce părere ai despre criticii literari?

– Sunt de acord cu nota înaltă cu care a fost apreciat romanul meu. Dar nu e nici o mirare – nici pe Eco, nici pe Littell nu-i consider scriitori valoroşi, nu mi-a fost greu să scriu mai bine decît ei. Despre critici? În general, ruşii nu au critici puternici. Cît despre Toporov, el şi-a cîştigat deja locul în literatura rusă – măcar pentru faptul că l-a tradus exemplar pe Mailer şi a scris cîteva eseuri laudative despre poetul Emelin şi scriitorul Lorcenkov. Parcă a mai făcut ceva… nu, nu pot să-mi amintesc. Dintre critici, i-aş mai menţiona pe Vizel şi Kuriţîn (Kuriţîn e şi critic, şi scriitor). Dar în general, repet, criticii ruşi sunt slabi şi au neajunsuri şi probleme. Cea mai importantă e că nu-i prea interesează şi nu le place proza din afara lumii ruseşti contemporane. Am în vedere graniţele lingvistice, fireşte, nu graniţele Federaţiei Ruse.

– Te-ai născut şi locuieşti la Chişinău, dar te-am descoperit din revistele literare din Rusia. Cum ai pătruns pe piaţa literară rusească? A fost greu? Ai încercat să publici la vreo editură din Moldova sau România?

– Elementar, am făcut-o pe moldoveanu’. Ei, ştii – „puţin soare în paharul cu vin”, „hop-hei, la-la-lei, mămăligă şi ţigani” – şi din astea. Ştii foarte bine ce zic, te-ai născut în Moldova şi ştii că putem fi fermecători, putem să ne creăm o imagine de hm-m-m-mmm lăutar şi haiduc. Mai concret, cu 12 ani în urmă am scris o povestire cu o denumire imposibilă şi de coşmar –„Bunicul lui Leni Riefenstahl şi Cioara vorbitoare”, iar ei au căzut în extaz de la asta. Mulţi dintre ei şi acum mai sunt în extaz. Deşi era doar o încercare, o copie măiastră, o probă a forţelor scriitoriceşti. Aşa s-a întîmplat… Nişa ţiganilor şi a lui Kusturica tocmai se eliberase, trecuse moda iugoslavilor… Şi atunci am apărut eu. A trebuit doar să apar – cu cercel în ureche (în stînga, vreau să subliniez asta:-), brunet… cu privire care te arde, cu un fals accent moldovenesc, bine jucat… – încît s-au topit cu toţii şi au început să mă publice.

Apoi, e adevărat, şi-au revenit şi au înţeles că e vorba de un rus talentat care o face pe moldoveanul şi au început să nu mă mai publice. Dar era de-acum tîrziu, pentru că eu deja îmi ocupasem locul în literatura rusă. Poate că nu e un loc atît de înalt, cum aş fi vrut eu, dar nici atît de jos, cum ar fi vrut unii.
Sper ca acest interviu să nu fie tradus niciodată în limba rusă…

Cît despre public… Dacă sincer, eu nu văd publicul. Scriu pentru mine, mă străduiesc să fac totul cît de bine se poate, să descriu cum văd Eu. Dacă scriitura mea place şi altcuiva, sunt profund recunoscător pentru asta, fireşte. Dar asta se întîmplă după.

– Ai publicat pînă acum 10 cărţi, care au adunat multe premii. La Chişinău se găsesc cărţile tale?

– În Chişinău nici măcar nu există o reţea de distribuţie a cărţii. Există vreo 5-10 librării, cu o selecţie săracă şi defectuoasă. Dar orice carte – nu numai ale mele, orice carte – poate fi comandată din librăriile om-line sau de pe site-urile editurilor. E ieftin, rapid, comod. Dacă vreţi să citiţi – citiţi. Plîngerile basarabenilor pe lipsa de librării, fapt pe care dau vina că nu citesc, e o tîmpenie. Trebuie să fii cinstit cu tine. La urma urmelor, nu faci nimic rău dacă nu citeşti:) Basarabenii nu prea citesc. Ei, nu e nici o problemă, noi nu pentru asta îi iubim.

– Ai vreo legătură cu lumea literară de la Chişinău sau te ţii departe de uniunea scriitorilor de la Chişinău, etc.?

– Vai, Doamne, nu, bineînţeles că nu! Nu vreau să intru în nici o uniune scriitoricească, nu am nevoie de statutul de scriitor. Ca să mă îmbăt nu trebuie să mă duc neapărat la barul Uniunii Scriitorilor sau la ăla de la Casa Presei, unde unii de-alde Dabija, regulaţi de molii şi ţinîndu-şi pantalonii, să nu le cadă, mai scutură din părul care le-a mai rămas, amintindu-şi tinereţea agitată. Eu sunt lup singuratic. Sunt scriitor exact atunci cînd scriu. Ca să scriu o carte e nevoie doar de dorinţa de a o scrie. Nu am nevoie de nimic altceva, mulţumesc frumos. În Chişinău nu există lume literară. Mai bine zis, există – eu sunt lumea literară de la Chişinău. Dar eu mă am mereu pe mine.

– Cărţile tale au fost traduse în Serbia, Italia, Germania şi Norvegia. Ce relaţie ai cu cititorii? Te interesează sau te lasă rece? Ai vreo curiozitate legată de publicul românesc (de pe ambele maluri ale Prutului), acum, după ce te-ai afirmat deja în Rusia?

– Da, iar la anu’, parcă, va apărea şi în Finlanda o carte de-a mea. Asta datorită agenţiei „Goumen, Banke şi Smirnova”. Sunt clientul lor şi ei se ocupă de tot ce e legat de traducerea şi publicarea cărţilor mele în străinătate (şi în Rusia – la fel). Apar recenzii, mai scriu una-alta..

Bineînţeles că sunt bucuros de orice traducere din orice ţară, de ce nu şi din România? Cu toate acestea, nici un public – nici cel românesc, nici cel rusesc sau neozeelandez – nu are cum să mă legitimeze ca scriitor. Ori fac asta eu însumi, ori n-o face nimeni.

Aş vrea să fiu tradus în română doar ca să primesc un ordin pe care să mi-l înmîneze Traian Băsescu. Ce nene haios! Seamănă cu un hoţ de cai sau cu un căpitan de vas, specializat pe contrabandă. Aş mai vrea să fiu tradus în franceză, pentru c-o ştiu destul de bine; ei, iar ordinul Legiunii de Onoare să-mi fie înmînat de Sarkozy. Mi se pare un model remarcabil de golan (şi seamănă cumva cu Băsescu), iar ordinul e un motiv perfect pentru a face cunoştinţă.

Apropo, am preluat de la moldoveni pasiunea pentru tot ce e strălucitor, luminos, aurit…

– În caracterizarea de pe Live Book scrie că de la tine te poţi aştepta la două chestii: cărţi şi neplăceri. Ce şi cui poţi face cele mai crunte neplăceri?

– Mihail, toate aceste adnotări sunt scrise de cele mai multe ori chiar de autori, pentru că la editurile ruseşti toată lumea e ocupată şi nimeni nu are timp. Eu am scris fraza aia. Dar nu există nici o exagerare acolo. Da, din păcate, mie îmi aduc doar cărţi şi neplăceri. Asta face parte din biografia mea. Şi a început din copilărie, – din camera pentru copii a miliţiei, – dar e o istorioară prea tristă ca s-o mai şi povestesc.

– Tot acolo spui că nu ai naţionalitate. Ce înseamnă asta?

– Între timp mi-am revizuit părerile. N-ai cum să fugi de soartă, iar eu, din păcate, sunt rus. Pot fi iertat pentru acea exprimare idioată poate doar pentru faptul că în acel moment trebuia să scriu ceva frapant şi emoționant pentru coperta cărţii – şi asta în doar 15 minute.

– Zici că urăşti (sau mai degrabă… ţi-e scîrbă de) cuvintele „naţiune” şi popor”. Şi, totuşi, un scriitor se cam foloseşte de limbă:)), limba fiind cea care ne diferenţiază… în primul rînd…

– Discutabil. Toată America Latină se foloseşte cu succes şi cît se poate de reuşit de limba spaniolă – am auzit că unii ca Marquez, Cortazar, Francisco Herrera Luque şi alţii ca ei au avut rezultate remarcabile în acest sens, – şi cu toate acestea ei nu sunt spanioli, fireşte. Iar că noţiunea de „naţiune” e inventată, şi încă nu prea demult – despre asta scrie şi-n manualele de istorie. Manualul de istorie despre secolele XVII- XVIII, dacă nu greşesc. Iar pe unii – de exemplu, pe români, – i-au inventat prin secolul XIX:)).

– Ei, istorie veche cu formarea poporului român, a apărut în urma războaielor dintre daci şi romani, dar e un popor paşnic, cel puţin aparent…

– Astea-s doar vorbe şi mituri naţionale, Mihail. Noi ca intelectuali trebuie să privim cu curaj adevărul în faţă. Existenţa lui Dumnezeu nu e demonstrată, viaţa de după moarte nu e sigură şi nu exista nici un „popor român” nici măcar în Evul Mediu. Aşa cum nu exista nici „poporul rus”, de altfel. Sau, – nu ştiu, hai să mai supărăm pe cineva, – nu exista nici un „popor francez”.

Fireşte că oamenii simpli au nevoie de mituri. Iar unele naţiuni tinere – cum sunt românii, de exemplu:-) – în special. Toţi au nevoie de-o poveste frumoasă şi liniştitoare: nemţii – de-o poveste despre cum o gaşcă de sălbatici aproape goi au învins Imperiul la Teutoburger Wald, ruşii – despre prietenia „euro-asiatică” cu mongolii… Românii cu ce-s mai răi? Las-să fie Decebal, las-să fie şi romanii!!!

– Apropo de popoare, ai locuit şi-n Ungaria, şi-n Bielorusia. De la ei ai împrumutat ceva? 

– E o întrebare foarte personală şi-ţi sunt recunoscător pentru ea.

Faza e că toată copilăria mea a trecut dintr-o călătorie în alta. Privind la pămîntul care-mi fugea de sub picioare, mi-am fixat un punct de sprijin, în care să mă întorc. E vorba de Moldova. O iubeam, era Ţara Făgăduinţei. Fără ea aş fi zburat în întunecimea melancoliei, ca un cosmonaut care s-ar fi desprins de racheta sa şi ar fi nimerit în beznă. Tocmai de aceea, probabil, tema Ţării Făgăduinţei e permanentă în cărţile mele. Mai ales în acelea în care scriu despre Exodul moldovenilor. Acestea-s cărţile mele cele mai bune (şi nu numai ale mele, ci a întregii literaturi ruseşti din ultimii 20 de ani) – „Ultima iubire a locotenentului Petrescu”, „Toţi vom ajunge acolo” şi „Tabăra pleacă”.

Dar să revin la copilărie. Nordul mi se părea îngrozitor. Şi doar recent, după mulţi ani de viaţă în Moldova, mi-am amintit de Regiunea Transpolară şi mi-am dat seama că-mi lipseşte. De multe ori visez dealurile de acolo şi oceanul Arctic. În Nord trăieşte Moartea, trăieşte de-adevăratelea, şi acolo toată superficialitatea iese din om. Ruşii sunt oameni duri şi cruzi, dar ei au motive să fie aşa. Abia acum am înţeles asta. Probabil că îmbătrînesc şi moartea a vrut să-şi verifice viitoarele întăriri urmărindu-mă pe mine. Poate că mă cheamă, ca şi Luna.

S-ar putea să mă duc pînă acolo, să mă plimb pe malul oceanului. În orice caz, simt ispita asta.
Cît despre Ungaria şi Bielorusia – şi acolo am lăsat cîte ceva, cîte o parte din mine. Apropo, şi ungurii au avut un rege care îi învingea pe toţi şi pe care tot Ştefan îl chema. Cum credeţi, oare n-au fost inventaţi în acelaşi laborator?:)

– Îţi mai aminteşti cum ai început să scrii beletristică?

– Foarte vag. E ceva asemănător unei traume de la naştere, dar noi nu ne amintim cum ne-am născut, nu-i aşa? Orice încercare rememorativă ne-ar îndrepta spre amintiri false, cele pe care le-aş inventa chiar acum. Aşa că nici n-am să încerc să-mi amintesc, ca să nu mint. Îmi amintesc doar de momentul în care am înţeles că am devenit scriitor. Nu s-a întîmplat chiar demult, acum 12 ani. Şi nu e sigur c-o să mai dureze multă vreme. În meseria asta nu poţi avea certitudini, aici fiecare dată e ca ultima dată. Astfel încît eu sunt, cumva, un fel de El Matador mental:-) (e vorba de o povestire despre un moldovean care se duce în Spania ca să devină matador)

– Ce scriitori îţi plăceau atunci, cînd scriai primele tale texte? Acum ce scriitori îţi par mai interesanţi?

– Îmi place să citesc, îmi plac foarte mulți autori – , dacă ești scriitor îți place să-i citești și pe alți scriitori, în consecință. Bineînțeles că nu toți au avut vreo influență asupra mea. Îi consider profesori pe Norman Mailer, Josef Haller, John Steinbeck, Charles Bukowski, Henry Miller, Faulkner, Fitzgerald, Nabokov. A fost învățămînt la distanță:)

Firește, vorbesc de cărți. Viața acestor scriitori nu mă interesează absolut deloc.

– Ce te face să scrii? Ce te inspiră?

– Scrierea cărților e o caracteristică a organismului meu. Mai bine întrebați-mă ce fac ca să NU scriu. Sau mai bine nu, nu mă întrebați…

– Preşedintele juriului din acest an al premiului Naţbest e Serghei Shnurov, vocalistul şi liderul formaţiilor Leningrad şi Rubly. Tu ce muzică asculţi în timpul liber?

– Cel mai des ascult muzică clasică. Dar în general ascult genuri diferite, ca și în cazul cărților – sunt „omnivor”. Și, în general, cu totul, nu doar cu muzica și cărțile. Scriitorul este un filtru al lumii. Trebuie să lași să treacă totul prin tine ca să poți crea ceva nou. Shnurov îmi place. Iar de cînd am aflat că teoretic poate să-mi înmîneze premiul am devenit în genere fanul lui numărul unu!

– Apropo de timpul liber, cu ce-l umpli de obicei? Cînd eşti ocupat cu serviciul ce te enervează mai tare?

– Eu nu am ceea ce e numit în general timp liber. Mă trezesc la 5:00, mă culc la miezul nopții. Am o viață exemplară ca om și o viață la fel de exemplară ca scriitor. Asta îți ia mult timp.

– Ce hobby-uri ai? Am citit undeva că în fiecare dimineaţă înoţi vreo 6 km…

– Șase km nu e mult, pentru că am fost înotător. Antrenament de seară. Dar în ultima vreme – exact din lipsa acestui timp de care ziceai:) – am schimbat apa cu sala (haltere). Nu am hobby-uri, pentru că nu am nevoie de distracție – nu mă plictisesc niciodată. Scriu cărți, citesc cărți, lucrez și învăț, am doi copii… Nici măcar nu reușesc să mă satur de somn:)

– Mulţumim, Vladimir. Succes la Naţbest şi să te bucuri de „Ţar…”, dar şi de viitoarele tale cărţi. Sper ca în viitorul apropiat să te putem citi şi în română.

– A fost o reală plăcere să stăm de vorbă, Mihail. „Ocnele lui Ţar Solomon” e un roman bun, dar nici pe departe cel mai bun roman al meu, așa că vă sunt și mai recunoscător pentru interesul față pe umila mea persoană. Vă mulțumesc.

(18-19 aprilie 2012, Chişinău-Braşov)

via: tiuk.reea.net