Acolo își varsă trăirile sufletului romantici care cred în dragoste la prima vedere și ciudații în căutare de aventuri, evident. Sophie a ales oamenii din prima categorie și i-a transformat în personajele ilustrațiilor ei.

Desigur, ai la fel de multe șanse să-ți găsești jumătatea și dacă arunci o scrisoare într-o sticlă în ocean, dar Sophie spune că a primit 47 de mailuri de la cuplurile care s-au regăsit pe craigslist, iar pentru câteva chiar a făcut și ilustrațiile de nuntă.

Am tradus câteva din lucrările Sophiei și vi le arătăm și vouă, cu un suspin și cu regretul că în Chișinăul nostru mic artiști ca Sophie Blackall ar sta fără treabă.

 1. Hipsterița care a făcut vânturi pe linia A

Mai ții minte? Linia A. Eram tipul negru care citea Post Office de Bukowski. Tu citeai pagina de artă și divertisment. Te-ai pârțâit mai tare decât te așteptai, probabil, și ai început să râzi încetișor. Aș vrea să te mai văd. Flatulența ta nu m-a descurajat.

2. Ți-a curs sânge din nas pe linia F

A început să-ți curgă sânge din nas când am intrat sub râu în această după-amiază. Sunt fata care ți-a dat un șervețel. Nu mi s-a părut un moment potrivit ca să te întreb dacă ai pe cineva, dar mi-ai părut adorabil.

3. Ți-am ridicat gulerul ca să te protejez de frig...

...la intersecția dintre E Houston și Bowery... M-am uitat în ochii tăi... și am fost foarte tentat să te sărut. Dar eu nu sărut femeile altor bărbați... Totuși... Am fost foarte tentat...

 4. Doamnă educată, cu piele întunecată

Vă ajut cam o dată pe săptămână să vă alegeți cumpărăturile la departamentul ”fructe de mare” de la magazin. Mă îndoiesc că veți vedea mesajul acesta, dar, dacă-l vedeți, vă rog să-mi răspundeți. Vă voi recunoaște dacă-mi spuneți exact ce fructe de mare îmi cereți în fiecare săptămână.

5. Caut fata care m-a mușcat de două ori aseară în timp ce dansam

Deci, da... caut fata cu care am dansat aseară. M-a mușcat de două ori. Am uitat cum o cheamă.

 6. Gât tatuat/linia L

Tu, cel care ai urcat azi în metrou îmbrăcat din cap până-n picioare în negru și tatuat pe gât, îți mulțumesc că exiști!

 7. Fata cu bicicleta în formă de lebădă de aur

Te-am văzut pedalând pe Jay Street pe la 4 după-amiaza pe cea mai frumoasă bicicletă aurie din lume. Cred că sunt îndrăgostit.

8. Brad cu picioare

Mi-au plăcut pantalonii tăi. Aș vrea să văd mai mult. Apropo, câinele tău mi-a făcut cu ochiul.

 9. Îți speli rufele în blocul meu

Din păcate, n-am reușit să mă uit mai sus, dar sunt sigur că ești frumoasă. Sper să te mai văd.

10. Am împărțit același costum de urs

la o petrecere, într-un apartament, sâmbătă seara.

Text: Anastasia Condruc

Surse: sophieblackall, messynessychic

Запись Anunț! Pierdut iubire. Ofer recompensă. впервые появилась Locals.

Pentru că locuiești în Chișinău, știi cât de importantă poate fi o gură de aer proaspăt și cât de puțin țin unii localnici la relația lor cu apa și săpunul. Desigur, nu e ca și cum orașul lui Chirtoacă miroase mereu a primăvară, dar orice iz e mai binevenit decât parfumul mâncătorului de murături care-și sprijină burta de tine la ora 8 dimineața în microbuzul 110.

Fă un calcul simplu. Câți bani lași lunar în mâinile grăsuțe ale taxatoarelor de troleibuz sau la șoferii de microbuz ascultători de manele? Cu acești bani în cel mult un an îți poți lua o bicicletă la mâna a doua care te poate duce unde vrei și când vrei, fără ca să-ți ceară niciun bănuț.

Uite-te un pic la fețele celor care merg în mașini sau în transportul public. Fiecare pare ocupat cu orice (un telefon, căști, o carte, la urma umei!), numai ca să nu întâlnească privirile altor oameni. Parcă se sufocă și abia așteaptă să ajungă din punctul A în punctul B. Oamenii de pe biciclete sunt mai veseli. Din experiența mea de pedalat de mai puțin de un an am aflat că în Chișinău cicliștii se salută între ei, iar eu și o prietenă chiar am primit bomboane odată, în timp ce așteptam la roșu, de la un necunoscut misterios pe două roți. Îți poți face prieteni aici și aici.

Atunci când ești pe bicicletă, bula imaginară în care se închid oamenii dispare, ești mai aproape de orașul tău, iar că vederea pe care ți-o oferă mersul pe două roți nu se compară cu cea dintr-un troleibuzul cu geamurile acoperite de reclame la detergent.

Niciun miting cu sute de mii de participanți nu ne va duce în Europa. Și cât timp politicienii țării luptă cu corupția și alte ciume ale secolului, noi putem să ne învățăm să aruncăm gunoiul la coș, să spunem ”mulțumesc” la piață sau la magazin și să reducem emisiile de dioxid de carbon din atmosferă pedalând în loc să mergem cu mașina.

Să fim sinceri, o bere n-a provocat niciodată accidente rutiere. Totuși, sunt sigură că există șoferi care au plătit amenzi cu această ocazie. Vă imaginați vreun polițist care să te oprească și să te pună să sufli în alcooltest în timp ce vii cu bicicleta de la Tipografie pe la 2 noaptea?

Poți să dai foc abonamentelor de la yoga, shaping sau taekwondo. Bicicleta este o sală de forță gratuită și pe care o poți lua oriunde cu tine. Iar dealurile din Chișinău îți asigură un set minunat de exerciții cardio.

Cu ajutorul invenției pe două roți poți dezvolta o rezistență bună nu numai la pedalat și urcat dealuri, ci și la cucerit noi culmi în dormitor. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, puteți încerca. Deși trebuie să recunoaștem un adevăr dureros – oricât de practice și comode ar fi, costumele de bicicliști nu sunt sexy!

Cu un lacăt de 25 de lei îți poți parca vehiculul aproape oriunde în orașul ăsta. De un copac în parc sau un panou cu Natalia Gordienco. Pentru că încă nu sunt foarte populare, șansele ca cineva să-ți fure bicicleta sunt încă foarte mici, comparativ cu orașele europene care au piste.

Trebuie să mergi cu bicicleta pentru ca șoferii și pietonii să știe că tu exiști, pentru ca Dorin să facă mai multe piste. Pentru că, spre deosebire de Berlin sau Amsterdam, Chișinăul e un oraș care încă își formează o imagine. Și câte de bine și frumos ar fi dacă în imaginea lui s-ar regăsi cât mai multe biciclete.

Text: Anastasia Condruc

Запись 10 motive ca să mergi cu bicicleta prin Chișinău впервые появилась Locals.

Noi am avut musafiri în sutane şi am fost ocupaţi să ne pregătim hainele groase de iarnă după cuvintele pe care le-a aruncat Rogozin. De aceea, nici n-am văzut cum au trecut pe lângă noi zeci de mii de oameni scandând că vor ceva de la oamenii pe care i-au votat. Sau poate că n-am vrut să-i vedem. Noi ne-am fript după 2009 şi acum ne uităm printr-o pătură de cinism la toţi cei care mai cred că protestele ar putea schimba ceva. Noi am trecut prin asta, spunem noi la 20 şi ceva de ani.

Nu dau vina pe nimeni, vorba comentatorilor de pe Facebook, „mai bine ne-am rezolva problemele noastre mai întâi”. Noi suntem mici şi umili şi traversăm o perioadă în care ştiriştii îşi freacă palmele una de alta de plăcere: intoxicaţii, vizite, declaraţii, cutremur, murakami.

Eu n-am nici măcar viză că să ajung la Bucureşti, în schimb am prieteni buni, din cei pe care nu contează dacă nu i-ai văzut o lună sau trei ani, pentru că tot te vor înţelege când vă veţi vedea. Datorită lor ştiu un pic mai multe despre Roşia Montană decât majoritatea cetăţenilor cu paşaport albastru.

Pe scurt, povestea e următoarea: românii au nişte zăcăminte de aur într-un sătuc, pe care a pus ochiul o mare corporaţie candiană. Ca să-l extragă însă, va fi nevoie de multe tone de cianură, să şteargă de pe faţa pământului câţiva munţi, să evacueze toate familiile care locuiesc în zonă şi să polueze pentru totdeauna o zonă aflată sub protecţia UNESCO. Din spusele specialiştilor, Cernobâlul e foaie verde pe lângă ce s-ar putea întâmpla dacă începe proiectul.

Dacă nu vă sperie comparaţia asta, iată încă nişte cifre.

Şi alte cifre, din alte ţări.

Şi nişte cifre mai bune, de la Bucureşti. Reportaj dintre 10.000 de oameni.

Înţelegeţi? Nici ei nu se aşteptau. Dar, probabil, de data asta au găsit lucrul care i-a unit, nu vor ca ei şi copiii lor să înghită cianură.

Deşi premierul Ponta a spus azi că proiectul „se închide”, decizia încă n-a fost luată. Iar toţi oamenii întregi la minte ştiu câtă încredere poţi avea în cuvintele unui politician.

De aceea mă bucur mult că protestatarii, chiar dacă mai puţini, se află şi acum în inima Bucureştiului. Nu mai scandează atât de tare. Cântă, fac ateliere şi se plimbă cu bicicleta.

Acum, cred nici nu mai este vorba despre Roşia Montană, ci despre faptul că politicienilor trebuie să li se amintească, din când în când, că cei care i-au pus în fotoliile lor de piele nu dorm.

Noapte bună, Moldova!

text: Anastasia Condruc

Запись Cum nu se vede Roşia Montană de la Chişinău впервые появилась Locals.

1. Alege-ţi prietenii de drum

E clar, nu te duci cu colegii de liceu cu care n-ai mai vorbit de ani de zile, cu prietenii unor prieteni pe care nu-i cunoşti sau cu iubitul/iubita cu care sunteţi împreună de câteva zile/săptămâni. Sunt indicaţi prietenii buni şi foarte buni sau colegii de muncă cu care te înţelegi bine. Încearcă să iei cu tine oameni cu aproximativ aceeaşi situaţie financiară ca tine şi cu mintea deschisă cam la acelaşi unghi. A se evita categoric: părinţii, socrii sau potenţialii socri, cei care acceptă să doarmă doar pe cearşafuri de mătase şi cuplurile cu copii mici care plâng mult.

2. Meet the locals

Ai meritat din plin să stai întins ca o meduză pe plajă şi să nu faci nimic cât îţi pofteşte inima, dar dacă tot mergi în vacanţă mai departe decât Vadul-lui-Vodă, ar fi bine să cunoşti oameni de-ai locului. Vei învăţa câteva cuvinte într-o limbă străină, poate însoţite de gesturi specifice şi s-ar putea chiar să afli despre un local ieftin, cu mâncare bună, inaccesibil turiştilor de rând.

 3. Nu sta la hotel

Din aceleaşi motive. Hostelurile sunt umplute de curioşi ca şi tine, mâncarea nu e cea mai bună dacă alegi mai puţin de patru stele şi preţurile sunt exagerate. Poţi folosi platforme cum ar fi couchsurfing sau airbnb. Poţi închiria o casă sau o cameră şi testa pe propria piele cât de primitori sunt localnicii. Nu uita  să le aduci din Moldova un magnet pentru frigider sau chiar o sticlă de vin, dacă ai bagaj mare.

 4. Îndrăgosteşte-te

Dacă n-ai avut o aventură de-o vară la tabără, în clasa a şasea, acum e momentul perfect să experimentezi. Oricum te afli acolo pentru câteva zile. Lasă-i numărul tău de telefon pe un şerveţel, s-ar putea să nu te sune niciodată sau să-ţi găseşti iubirea vieţii, care să-ţi oferea toată dragostea şi cetăţenia unei ţări dezvoltate. În orice caz, protejează-te şi ai grijă să aduci acasă numai suvenire.

 5. Fă o nebunie

Nimeni nu te cunoaşte. Aici poţi să cânţi la karaoke în voie, să le faci cu ochiul salvamarilor şi să dansezi pe mese în orice bar. În cazul în care îţi cere cineva socoteală, poţi spune că eşti din Moldova şi că aici asta e o tradiţie. Invită-i pe cei nemulţumiţi de comportamentul tău la Cricova.

 6. Umple feedul cu poze

Nu uita de muritorii care au rămas acasă şi îşi petrec ziua la birou, iar weekendul la ţară. Ai grijă să le aminteşti zilnic cât de bine te simţi. Cu acest scop se admit şi clişee ca: poză cu degetele în nisip, poză cum te loveşte un val, cu mâncare multă, bună şi de-a locului, cu liniile de la bronz. Încearcă, totuşi, să nu petreci toată ziua întrebând în stânga şi în dreapta pe plajă dacă nu ştie cineva parola de la wifi-ul barului din apropiere.

 7. Nu te zgârci

E clar, ai un buget limitat şi ai să mănânci o lună la Gălbenuş când vii acasă.Dar dacă ţi-a picat cu tronc o rochie la reducere, un aparat foto la preţ bun sau o statuie aurie cu Buddha trebuie să scoţi banul. Asta dacă nu vrei ca obiectul adoraţiei tale să te urmărească pentru vecie şi să fii nevoit să apelezi la doamna Ecaterina (venită din ţări străine) ca să te lecuiască.

8. Gustă mâncarea locului

McDonalds este şi la Chişinău. Şi, doar dacă nu alegi să mergi în vacanţă în Elveţia, ai toate şansele să găseşti mâncare bună cu un euro sau doi în plus peste ce ai plăti în orice fast-food. În plus, unde poţi gusta souflaki mai delicios decât la greci şi paella mai gustoasă decât la spanioli?

9. Nu dormi

Şi să dormi poţi la Chişinău. La fel ca la tabără, în vacanţă trebuie să dormi cât mai puţin, iar în ultima noapte să nu închizi un ochi. Du-te la muzee, în parcuri, la magazine, vizitează oraşul cu un Hop On Hop Off sau, şi mai bine, cu bicicleta.

10. Revino acasă obosit, fără bani şi foarte fericit

text: Anastasia Condruc

Запись 10 sfaturi pentru o vacanţă de poveste впервые появилась Locals.

Sambuca

Am trecut cu inima strînsă pe lângă toate fashionistele din Amsterdam care şi-au scos la vânzare pentru 1 euro hainele de firmă şi am decis că e mai bine să mă întâlnesc cu nişte vechi prieteni. Am adresa notată în telefon,trag aer în piept şi mă arunc în marea de oameni portocalii. Singură. Nu-i nimic, o să mă descurc eu. Număr străzile şi văd că sunt pe calea cea dreaptă. Dar oamenii se înmulţesc şi par să nu se mai mişte. Un tip cu jumate de metru mai înalt îmi explică zâmbind că am ajuns la procesiune, în piaţa în care va fi încoronat regele. Of, mereu mi-am dorit să fiu măcar cu 10 centimetri mai înaltă. Vreo şapte poliţişti ascultă dând din cap povestea mea spusă printre sughiţuri şi-mi recomandă să-i zic prietenului meu să vină unde mă aflu eu, pentru că n-am nicio şansă să ajung acolo unde e el. Intru în primul bar mai îndepărtat bar şi cer un telefon. Locul e cam dubios, proprietarul e un italian bătrân şi uscăţiv care mă invită să merg diseară cu el, iar singurul om din bar e o femeie un pic trecută de floarea vârstei, gătită ca o fetiţă de grădiniţă în ziua matineului şi cu o expresie acră pe faţă, de miss care tocmai a fost descalificată din concurs. Se uită de sus în jos la mine vreo cinci minute şi apoi îmi dau seama de ce: probabil sunt singura persoană din oraş care nu are nimic portocaliu pe ea.

Apoi vin întăriri, încă o prinţesă, prietena primeia, de aceeaşi vârstă, dar ceva mai slabă. Deja două perechi de ochi se plimbă pe mine. Într-un final, nu mai rabdă: „are you here for Queen’s Day?” Zâmbesc cât de larg pot şi încep să le împărtăşesc nefericirea mea, despre doi prieteni care nu se pot găsi în această zi minunată, în acest frumos oraş. Urmează două secunde hotărâtoare, în care se uită ambele la mine, apoi una la alta şi râd. Sunt acceptată. Mă cheamă să stau lângă ele şi luăm ceva de băut. Un vin alb, italian probabil, şi nişte sambuca au făcut minuni. De la Kori şi Aneke am aflat că sunt prietene de vreo şapte ani, divorţate de vreo opt, că toţi bărbaţii sunt porci şi că, dacă vreau să călătoresc cu adevărat, trebuie să-mi cumpăr ACUM un bilet spre India. În scurt timp a ajuns şi prietenul meu, dar gaşca nu s-a spart. Am stat de vorbă cu ele şi am râs cât am putut. Kori e manager la puşcărie şi îşi strânge buzele ţuguiat după fiecare glumă spusă, iar Aneke e un soi de asistent social şi se plânge că oamenii din ţările civilizate sunt leneşi, dar hai să mai luăm nişte sambuca! Nici nu mi-am dat seama când m-am făcut şi eu cu o perucă şi nişte flori oranj. În tot acest timp, Beatrix renunţa undeva la coroană, iar eu le probam, printre lacrimi de râs, pe cele de plastic ale noilor mele prietene.

Bere

Mai spre seară ne-am trezit duşi de valul de oameni pe stadion, la concert, probabil singurul loc din Amsterdam în care mai ajungea nişte soare şi nu mi-a fost frig. Băieţii de pe scenă purtau costume lucioase, albastre, cu lalele roşii şi cântau numai melodii de la Queen, evident. Pe la „Don’t stop me now” ne-am întins în iarbă, lăsând petrecăreţii să treacă pe lângă, aproape peste noi.

 O cutie de suc aterizează brusc lângă urechea mea. Sunt bine, dar mă ridic să văd despre ce este vorba. Nimeni, nimic. Mă culc la loc cu faţa în soare. Peste vreo zece minute, aproape aţipisem, când îmi dau seama că două umbre se agită lângă mine şi bolmojesc ceva în olandeză, limbă în care înţeleg doar cuvântul „mulţumesc”. Doi tipi înalţi, bine făcuţi, se uită la mine rugător, vorbesc şi dau din mâini. Îi las să vorbească şi să-şi dea seama singuri că nu pricep o boabă din ce zic. Când vede că n-am nicio reacţie, apelează la limbajul universal. Unul dintre ei scoate o bere din rucsac, mi-o întinde şi-mi spune în engleză: „nişte prieteni de-ai  noştri au aruncat cutia cu suc mai devreme. Am venit să-ţi spunem că ne pare rău”.

Vin

Unele dintre cele mai delicioase cine din Amsterdam le-am savurat acasă, la geamul apartamentului nostru mic din Overtoom, închiriat de la o yoghină şi inundat de statui cu Buddha. Poate pentru că ni se făcea straşnic de foame după lungile plimbări cu bicicleta sau poate din cauza certurilor interminabile din magazin. Una nu mănâncă brânză, iar alta nu suportă algele. În una din seri, după încă o ceartă din cauza vinului,pe care l-am schimbat în ultimul minut, în timp ce una dintre noi aştepta la casă, iar oamenii de la coadă ne priveau cu subînţeles, ne-am trezit pe drum că nu avem cu ce desface sticla.

Mă duc spre cel mai apropiat bar de lângă casă, cu sticla de vin în pachetul de hârtie. Localul arată ciudat: are geamurile întunecate şi în uşă e atârnată o perdea lungă, de catifea neagră, după care te aştepţi să găseşti fete în chiloţi repetând la bară programul pentru diseară. Locul perfect pentru a găsi un tirbuşon. Dau perdeaua la o parte şi mă apropii cu încredere de bar. Barmanul era un Brad Pitt, cu părul un pic mai lung, înconjurat de câteva doamne aşezate în jurul lui, cam ofilite, dar machiate destul de bine. Mai fac câţiva paşi şi încep, în cea mai frumoasă engleză pe care o pot scoate pe gură. „Bună seara, aşa şi aşa, dacă nu vă este greu, vă rog tare mult, dacă aţi putea să mă ajutaţi...” şi tot aşa două minute. Brad Pitt zâmbeşte şi întinde mâna după sticlă. Eu o scot din pungă şi în momentul acela perdeaua neagră de la intrare cade peste ochii mei: vinul avea CAPAC, nu dop. Capac ca la sticla de Biseptol. Capac pe care-l poate desface orice preşcolar. „Of course I can help you”, îmi spune cu ironie şi cu o voce groasă, iar toate madamele de la bar mai-mai să cadă de pe scaune de atâta râs. Râd şi eu, înşfac sticla de gât şi ies cât de repede pot, cu faţa de culoarea vinului blestemat!

Din fericire, acest episod ruşinos din biografia mea nu a fost fotografiat, de aceea, iată o poză cu un tip obişnuit care aleargă într-o zi obişnuită pe o stradă obişnuită din Amsterdam.

Autor: Anastasia Condruc

Запись Trei poveşti cu alcool de la Amsterdam впервые появилась Locals.

Dealurile rămâneau pustii, borşurile dădeau în foc, iar pe drumurile prăfuite se rostogoleau ciulini şi fluiera vântul, ca-n westernuri. Toată lumea se aduna în jurul cutiilor pătrate în care îşi trăiau drama tot felul de fete cu nume ciudate: Izaura, Tropikanka, Alondra sau Perla Neagră.

Ţin minte cum făcea mama curat în fiecare seară, când veneau nişte vecini să se uite la Dallas, că nu toţi aveau canale româneşti pe atunci.

Surorii mele mai mici i-a venit ideea să se nască tot pe la cinci seara, de aceea a primit prima palmă la fund de la singurul doctor-bărbat care nu era interesat să afle Секрет Тропиканки.

Şi oricât de chiorâş m-aş fi uitat la cei mari, de cum am pus şi eu mâna pe primul meu calculator şi am învăţat ce-i ăla un torent, am devenit sclava Izaura a filmelor cu multe episoade.

Ca toţi muritorii, am început cu Friends. În doze mai mici, apoi câte un sezon pe weekend, cu plapuma trasă peste cap. Au urmat multe alte seriale, de râs, de plâns şi de groază.

Există o teorie care spune că ştii dacă vrei să faci sex cu un om în primele şapte secunde de când îl vezi. La mine cu serialele e la fel. Pe unele n-am putut să le înghit nici dacă le ungeam cu toată critica din New York Times şi cu laudele celor mai buni prieteni. Chiar am încercat să le dau mai multe şanse, dar se pare că mă lasă rece momentul în care Ted Mosby a cunoscut-o pe mama celor doi copii. Şi, probabil, n-o să pot să mă uit niciodată la Seinfeld din cauza unui profesor din facultate care ne-a exemplificat toată teoria comunicării şi a semioticii cu replici din acest sitcom.

Pe altele, însă, le-am îndrăgit ca pe nişte iubiţi fideli, care te aşteaptă în fiecare seară acasă cu ceva nou şi interesant şi nu se uită urât la tine când mănânci tort. Printre marile mele iubiri merită menţionate That ‘70s Show şi Two and a Half Men.

Mai nou, mi-a intrat în inimă The Newsroom, din motive profesionale, deşi încă mai cred că trebuie să există un actor mai credibil pentru rolul principal, cel puţin la fel de bun ca Emily Mortimer (care-mi place atât de mult, încât aproape că m-am cuplat cu un băiat care mi-a spus toată seara, la o petrecere, că semăn cu ea).

Dar cea mai recentă fascinaţie a mea este Girls şi Lena Dunham, fata de douăzeci şi ceva de ani care a scris scenariul, a regizat, a produs şi a jucat în serialul care a luat două Globuri de Aur anul ăsta.

Cel mai simplu e să-l descrii ca un Sex and the City mai dur şi mai apropiat de realitate, cu multe scene fără haine şi cu sex ciudat. Partea bună este că serialul nu e înecat în iubire şi dulceaţă. Spre deosebire de colegele lor mai în vârstă, fetele din Girls încă nu au joburi de vis, apartamente în centrul New York-ului şi garderobe cât jumate de casă şi sunt nevoite să le rezolve pe toate. Sezonul doi e pe sfârşite. Pentru că nu sunt critic de film, nu-ţi voi spune mai multe, ci doar te voi invita să-l vezi şi să te îndrăgosteşti de el în primăvara asta frumoasă care abia începe.

Anastasia Condruc

Запись Serial Killer de Moldova впервые появилась Locals.

Desigur, vrem maşină, casă, pantofi din ultima colecţie şi iPad. Dar, mai presus de toate, oricât de „strong independent black women” am fi, vrem iubire.

Vrem începuturi de relaţii frumoase, când apăreţi la uşa noastră într-o dimineaţă de marţi ca să ne spuneţi: „ştii, iubito, noi azi împlinim trei săptămâni de când ne-am pupat prima dată”. Vrem începuturi nebune, în care fluturii din stomac să ni se dea cu capul de toţi pereţii, să umble ameţiţi şi să nu înţeleagă ce i-a apucat.

Vrem să ne aduceţi flori. Dar nu vrem un buchet de 27 de trandafiri roşii pentru că avem 27 de ani. Meritaţi un buchet în cap dacă mai faceţi din astea în 2013. Vrem, mai degrabă, o crenguţă mică de liliac prăfuit, ruptă pe drum şi dată cu drag.

Vrem să ne faceţi să ne simţim în siguranţă şi tot atunci, la începuturi, când încă ne mănâncă limba să vă punem întrebarea stupidă „ce înseamă relaţia asta pentru tine?” sau „încotro ne îndreptăm?” mascată în „tu le povesteşti prietenilor tăi despre mine?”, să ne-o luaţi pe dinaninte şi să ne spuneţi „în seara asta mergem cu amicii mei într-un bar. Abia aşteaptă să te cunoască”. Iar prietenii voştri să fie la fel de drăguţi ca voi şi să ne placă din prima.

Şi cadouri vrem. Dar noi, cele care nu avem 24 de ore din 24 părul aranjat, nu vrem neapărat cercei cu diamante sau jucării de pluş cât noi de mari. Preferăm o perche de căşti pentru telefon atunci când avem nevoie de ele sau un pix, cu mesajul „pentru că îmi place cum scrii”.

Vrem să ne daţi mesaje goale, a căror semnificaţie s-o ştim doar noi. Iar atunci când ne aflăm în grupuri mari şi gălăgioase, vrem să ne priviţi în ochi pentru o clipă şi să şoptiţi, iar noi să vă citim pe buze „eşti frumoasă”.

Vrem să ne vreţi. O să încruntăm sprâncenele, poate chiar o să vă dăm una când ne băgaţi mâna pe sub bluză şi atunci când ne vom lăsa duse în pat de la prima întâlnire vom şopti „eu nu fac asta, de obicei”, dar să ştiţi că ne topim atunci când vă uitaţi mai întâi la decolteu. Nu uitaţi şi de ochi, totuşi.

Vrem să faceţi gesturi mici şi drăguţe. Să vă prefaceţi măcar că vă interesează că ne scârţâie uşa şi că sunteţi hotărâţi să faceţi ceva în privinţa asta. Sau, atunci când observaţi că ne-a stat ceasul de două luni la ora patru, să-i mutaţi acele la 12.12 şi să ne spuneţi râzând: „asta că să ştii că mereu te iubeşte cineva”.

Vrem să ne faceţi să ne simţim deştepte şi frumoase. Să nu ne întrebaţi niciodată dacă se poate să ne sărutaţi sau dacă vrem să ne culcăm cu voi. Vrem să ne luaţi pe sus, să ne izbiţi cu tâmpla de stele, ca-n poezie, şi apoi să ne tăvăliţi pe jos.

Vrem să fiţi lângă noi atunci când ne este rău. Să ne cumpăraţi sirop de tuse atunci când am răcit şi să nu vă strâmbaţi prea tare când ne suflăm nasul. Când avem o zi proastă, nici măcar nu vrem să vorbim atât de mult cât credeţi voi c-am vrea. Mai degrabă ne-am dori să ne luaţi în braţe şi să ne spuneţi „mai dă-i în mă-sa!”.

Vrem să ştiţi ce cărţi ne plac şi să ni le faceţi cadou, eventual. Să nu adormiţi la filmele noastre preferate. Vrem să încercăm chestii noi cu voi şi să mergem în locuri în care n-am mai fost. Vrem să ne învăţaţi lucruri interesante.

Vrem să ne pişcaţi de fund şi după cinci ani de relaţie, şi să ne ţineţi de mână, şi să observaţi că ne-am tuns. Vrem să ne priviţi cu ochi senini chiar dacă ne vom întâlni pe stradă ţinând alţi oameni de mână, după ce totul va fi terminat demult.

Şi nu, nu vă cerem prea mult. Tot de la voi am învăţat să le vrem pe toate şi numai voi sunteţi cei care puteţi să ni le daţi. Vrem să ştim că putem să vi le cerem. Cam atât vrem.

Ah da, şi ciocolată.

text: Anastasia Condruc

Запись Ce vor femeile впервые появилась Locals.

Totuşi, eu şi oraşul ăsta al meu avem o scârbă-n aşternut peste care am impresia că nu vom trece niciodată. Petele albe, vâscoase, lipite pe toate trotuarele oraşului sunt motivul pentru care am bagajele mereu făcute. Îmi place atât de mult să merg pe jos, dar de fiecare dată trebuie să fac slalom printre grămăjoare de salivă înşirate peste tot. Şi mi se întoarce stomacul pe dos când trece pe lângă mine câte un nene care hârcâie din toţi rărunchii, îşi strânge sub limbă veninul şi, însoţit de nişte sunete cum numai orcii din Lord of the Rings ştiu să facă, aruncă o flegmă pe asfalt. Nu vreau să discriminez pe nimeni, dar, din experienţa mea personală, am văzut numai bărbaţi făcând acest gest şi doar în Chişinău. Unul chiar ţinea de mână o domnişoară simpatică, iar în cealaltă îi ducea, evident, poşeta roz cu pietricele, în timp ce trecea pe lângă mine şi a simţit că avea prea multă salivă în gură.

Mă întreb: de ce fac oamenii asta? Îi înţeleg pe cei care vomită în public – ai o problemă de sănătate sau ai avut o noapte de pomină şi de-acum încolo ştii să nu mai bei niciodată vin cu votcă. Nu mă supăr nici măcar pe cei care-şi fac nevoile în parc sau după vreo gheretă, l-a apucat pe om atunci şi acolo, că n-o să se pişe-n pantaloni, nu? E vorba despre o nevoie fizică pe care trebuie să ţi-o satisfaci imediat. Cu scuipatul însă, mă tem că este vorba despre o rotiţă care se mişcă în direcţie greşită în capul oamenilor. Scuipi pe stradă ca să te afirmi, ca să arăţi că îţi permiţi, ca să-ţi marchezi teritoriul.

Visez la o lege care să interzică scuipatul pe stradă. Să stea câte doi poliţişti în uniformă la fiecare intersecţie din oraş şi să-i pândească pe cei care scuipă. Să-i prindă şi să le pună cătuşe chiar atunci! Să le ardă câte-o amendă care să le usuce portofelul. Iar în visele mele cele mai perverse, vreau ca aceşti oameni să nu trebuiască să facă nimic altceva, decât să-şi lingă de pe jos propria flegmă.

text: Anastasia Condruc

Запись Chişinău fără flegmă! впервые появилась Locals.

Dar nu e totul pierdut, prieteni. Noi am găsit cele mai trăsnite mărţişoare tocmai peste Prut, la prietenii şi fraţii noştri jurnalişti.

Cei patru băieţi care au pus fundamentul Casei Jurnaliştilor sunt Victor, Vlad, Ştefan şi Radu. Lucrează de capul lor, nu acceptă bani de la moguli, vor să demonstreze că şi în acest colţ de Europă se poate trăi din freelancing, să salveze presa şi, eventual, lumea. Între un reportaj şi o investigaţie serioasă le-a venit şi ideea acestor mărţişoare jurnalistice, cu mesaj. Şi se pare că operele lor au avut un succes mai ceva breaking news-urile. Acum le vând cu 5 lei româneşti la un târg din centrul Bucureştiului şi banii adunaţi tot pe jurnalism îi varsă.

Noi ne bucurăm că ecourile de la Chişinău ajung până la ei şi, de aceea, printre mărţişoare cu „365 people like this”, „mărţişoare sfinţite ilegal” şi „ESTI SEXY FRUMOAS-O” se regăsesc şi exemplarele cu „pi&deţ” şi „po*ui”.

Dacă vă doriţi un astfel de mărţişor, îl puteţi contacta pe Victor Ilie, la: victor@casajurnalistului.ro

text: Anastasia Condruc

Запись Mărţişoare cu pi%deţ: Cu drag, de la Bucureşti впервые появилась Locals.

1. Elat

Prima lecţie: sex-shop-urile sunt ascunse: atât pe internet (le veţi găsi doar pe cele care vând online), cât şi în centrele comerciale. Punctul unu de pe lista mea se afla la Elat. L-am găsit la parter, undeva între un butic de suvenire cu delfini sau porumbei şi unul cu veselă, mereu plin de nănaşe, cuscre şi viitoare mirese înflăcărate. Ca să intri în buricul plăcerilor lumeşti, trebuie să dai la o parte o perdeluţă roşie, care ajunge cam până la genunchi. Normal, nicio soacră în toată mintea n-ar vrea să vadă ce se ascunde acolo.

Sprijinită cu coatele de tejghea stă o femeiuşcă de până-n 40 de ani, pare cuminte. Ar putea să vândă şi cartofi la piaţă sau delfini, în magazinul de alături, nu scrie pe fruntea ei unde lucrează. E şi destul de amabilă, şi înţelegătoare, ştie ce înseamnă să fii singur de ziua îndrăgostiţilor. Îmi arată unul „pentru începători”, cu trei viteze, împachetat atent cu peliculă. Când vede că mă codesc, scoate „ceva special pentru fete” – e roz bombon, nu prea mare şi are două şiruri de pietricele sclipitoare la bază. E gata împachetat, cu fundiţă. Îl dau la o parte şi mă îndrept spre raftul din faţă, pe care tronează adevăraţii regi: de toate mărimile (dar începând de la un XXL normal, probabil), culorile şi formele. Iar sus de tot, cu neon! „Frumos, frumos”, îmi şopteşte  o doamnă în bluză stretch cu floricele cafenii şi şlapi de casă, care tocmai intrase – şi ea vânzătoare. Aprob, îmi iau prietena ocupată cu studierea unor picături afrodiziace şi ieşim.

2. Jumbo

Aici trebuie să treci de mai multe capcane de la etajul patru ca să ajungi la destinaţie. Un coridor întreg de rochii de mireasă, un loc de distracţii pentru copii colorat şi zgomotos şi un angajat, care, când îl întreb unde e sex-shop-ul, râde cu hohote, îmi arată direcţia cu mâna şi spune ceva de „samatâc”. Dar merită efortul. Pereţii sunt roşii, înalţi, rafturile pline cu de toate şi totul e păzit bine de o poliţistă, o taximetristă şi o drăcoaică nemişcate. Disneyland-ul vânătorilor de orgasme aici se află. Tot aici îl găsim şi pe vechiul nostru prieten roz bombon, cu pietricele.

Lecţia a doua: la sex-shop nu lucrează vreun Alfredo în vârstă, bronzat, cu mustaţă, cămaşă roşie, de satin şi pantofi de lac. La sex-shop lucrează femei de treabă, care se îmbracă la fel ca mamele noastre, adică oribil, seara ajung acasă şi le fac de mâncare copiilor lor şi singura cerinţă la angajare probabil e să ştie câteva bancuri bune, pe care să le spună diletanţilor de-alde mine. După ce ne mai oprim din râs, o întreb care e preferatul ei. Ezită o clipă, apoi se întinde la unul din rafturile de mai sus. „Americaneţ”, îmi spune. Dă cutia jos, o pune în faţa mea şi începe să o desfacă. Ţin minte că aveam vreo cinci ani când am primit cadou un set de ceşcuţe de plastic, portocalii, cu farfurioare şi multe alte tacâmuri. Era atât de frumos, încât mi s-a tăiat respiraţia pentru jumătate de minut, iar mama şi tata deja se speriaseră. Ei bine, Americanul era şi mai frumos. Când a văzut că nu mai am cuvinte, a scos o mănuşă de unică folosinţă. „Hai, pune mâna! Dacă vrei să-l cumperi, trebuie să stai în rând, că două fete de la magazinele din dreapta deja au făcut comandă.” Costă un pic peste $100 şi, probabil, merită fiecare bănuţ. Cred că o să vă spun mai multe când primesc următorul salariu.

  3. Sun City

Lecţia numărul trei: vei avea impresia că eşti singurul nebun care frecventează astfel de magazine. Ca să găseşti mai uşor sex-shop-urile, căută un soi de lampă roşie, cu multe beculeţe, atârnată deasupra uşii. Una din astea se află şi la Sun City, deasupra intrării în magazinul care ar fi trebuit să se numească Sin City. În semiîntuneric, mă uit pe rafturi la aceleaşi produse pe care le-am tot văzut până acum. Cu excepţia unui departament mai mare, pentru bărbaţi de data asta. Îmi pică cu tronc o pereche de chiloţi, în care bărbăţia se îndeasă într-o pungă în formă de creion. Creativ. Până la urmă, ies din magazin cu două acadele în formă de penis, de câte 15 lei fiecare, „cu aromă identic naturală” şi pe drum mă gândesc că n-ar fi rău să mă aştepte la călduţ, acasă, un American cu şapte viteze.

Autor: Anastasia Condruc

Запись În căutarea iubirii de cauciuc: cronica sex-shop-urilor din Chişinău впервые появилась Locals.