Cronicile Parazitului Proletar

În fiecare zi se petrece ceva.
În fiecare zi, sau aproape în fiecare, avem motive suficiente pentru o revoluţie. Un ministru spală banii contribuabilului, un procuror comite un accident şi bagă la puşcărie un nevinovat , un părinte îşi omoară în bătăi copilul, alt procuror împuşcă un om în pădure. Un stat care nu există ne ameninţă cu războiul, iar mitropolia se comportă ca o turmă de rasişti. Impozitele cresc, salariile scad.

În timp ce în toate ţările lumii oamenii ies cu zecile de mii la fiecare neregulă cauzată de conducere, la urma urmei electoratul are voie să-şi ceară drepturile, sau la fiecare problemă socială publicul reacţionează cumva, la noi e linişte. Asta e şi bine, dar e şi rău.

Probabil ne-am ars cu independenţa, cu Roşca şi cu ziua aia frumoasă de aprilie.

Probabil ne-am ars prea des.
Ce face un moldovean când e nemulţumit?
Îşi bate soţia sau copiii.
Ce face moldoveanul despre care se spunea că-i harnic?
Îşi creşte burta la barul satului.

Problema nu e în limba pe care o vorbim, ne-au dus cu zăhărelul prea departe de problemele care-s chiar importante. S-a pus accentul prea mult pe patriotismul ăsta ieftin şi depăşit. Trăim secolul globalizării şi demult ar fi fost cazul să depăşim problemele legate de apartenenţele noastre unei anume culturi. Suntem toţi nişte amestecuri. Nişte corcituri. Nişte surogate, dacă vreţi.

Nu ne putem aduna toţi pentru o idee. Or, tocmai aici văd problema acestui stat. Nu suntem uniţi pentru un scop anume. E uşor să ne spargă când suntem despărţiţi, de aia ne hrănesc cu minciuni şi cu ură, când, de fapt, sunt lucruri mai importante.

Trebuie doar să ştii o limbă în plus, atât. Restu e simplu.

Creşte nivelul şomajului printre tineri, violenţa domestică ajunge la cote impunătoare, salariile scad, corupţia a devenit atât de obraznic manifestată încât se face deschis în faţa tuturor, copii îşi ignoră părinţii, sute de mii de euro dispar peste noapte, cineva trăieşte o lună cu 100$ la cinci oameni, alţii lasă 100$ la ceai. Iată problemele care ar trebui să ne unească, nu să ne despartă.

Totuşi rămânem fideli minciunilor şi continuăm să ne invidiem prin staţiile de troleu.

De ce? Oare nu ne ajunge minte? Sau ne place să fim numiţi *societate-kitsch?

Separat toţi ştim asta, nimic nou scris aici.

Totuşi …

text: Ronin Terente