Logodnica — o poveste de dragoste ratată dintre o jurnalistă din Moldova și un regizor norvegian
Telegram

O poveste de dragoste, trădări, două vieți, două personaje, două perspective, Est și Vest. Mai adaugi în ecuație Republica Moldova și Norvegia și-ți iese bestsellerul Logodnica scris de Doina Ruști.

Construit pe două voci narative, pe un el și o ea, autoarea, de fapt, jonglează în Logodnica cu două planuri culturale distincte. Un regizor norvegian de filme documentare, David Kinsella, având 45 de ani pe atunci, se îndrăgostește de jurnalista Alisa, 23 de ani, care vine din Republica Moldova.

Relația lor începe absolut inofensiv. Cei doi se întâlnesc în timpul unui interviu, se plac reciproc, Alisa îi face destăinuri la o cafea despre viața ei grea, iar David îi promite că va deveni îngerul ei păzitor. Asta este versiunea pe care o înaintează primul personaj narator din carte, David. Împins de făgăduița pe care a dat-o mamei sale în trecut, cea de a-și onora întotdeauna promisiunile, David pășește într-o relație, la început amicală, cu Alisa și-i cumpără tot de ce are nevoie. S-o ajute. Să nu-i lipsească nimic. S-o facă fericită. Iar dacă inițial David nu-și recunoaște că ar nutri sentimente pentru fată, o înțelege treptat la întoarcerea în Norvegia, unde discută neîncetat cu ea pe Facebook.

O invită într-un târziu la București, sperând să petreacă mai mult timp cu ea, dar Alisa vine însoțită de amica Julia și ceea ce se voia a fi un moment de apropiere s-a transformat într-o risipă de timp și bani pentru că Alisa avea nevoie doar de un telefon nou.

Jocul de-a v-ați ascunselea continuă pe tot parcursul romanului, iar această dragoste ratată, într-un final, nu se mai rezumă doar la protagoniștii naratori, ci la două dimensiuni culturale diferite. Pe de o parte este tipul care vine din Vest, obișnuit cu modelul occidental în care pentru mofturi îți plătești singur, iar pe de altă parte tipa din Est, lipsită de ambiții, educată de Dudu Nebunul, cel din urmă fiind, așa cum l-am simțit eu, un „gopnik” care-o pervertește moral și sexual la o vârstă fragedă. Alisei i se spune că nu-i bărbat adevărat cel care nu-i cumpără unei femei lucruri frumoase, iar ea sorbește cuvintele lui Dudu ca pe-un adevăr absolut și-l tot jecmănește pe David, fără să ceară direct la început, după care i le cerșește prin minciună.

Dacă să ne referim la David, autoarea îl prezintă drept un ins slab, credul și care se lasă cucerit de frivolitatea Alisei, atât încât, treptat, el transformă, neintenționat, neseriozitatea fetei într-o calitate. Asta pentru că respingerea repetată a fetei îl motivează și mai mult s-o dorească.

Iar această grisette, Alisa, acceptă toate cadourile din partea lui David și, uneori, merge chiar mai departe. Mi-a amintit vag de madame Bovary, tipajul acela al femeii nemulțumite și care crede sincer că lumea îi datorează ceva. Ori această Alisa își însușește dragostea unui bărbat și o folosește drept un pilon salvator de fiecare dată când are nevoie de bani sau este la anaghie.

Personajul Alisa este ancorat într-o realitate postcomunistă în care femeia urmează să-și găsească un bărbat care s-o întrețină. Apoi deși nu urmărește asta în totalitate, conform istoriei din partea a doua a cărții, oricum nu-și poate refuza plăcerea de a fi curtată de un bărbat și, mai ales, să-i fie cumpărate lucrurile pe care și le dorește, dar nu și le permite.

Este apreciativ modul în care autoarea încearcă să prezintă ambele părți ale monedei în această poveste de dragoste. Lucrurile nespuse de Alisa, dorința autoarei de a o umaniza și de a-i găsi scuze pentru acțiuni. Dar foarte puține lucruri m-au făcut să empatizez cu protagonista. De altfel, asta mi-a adus aminte și de anumite secvențe din Lolita, când o femeie își cunoaște foarte bine sexualitatea și o folosește ca pe o armă. O montează în direcția celui care o iubește și știe că n-are cum s-o refuze niciodată.

În carte găsiți și câteva secvențe despre Chișinău. În parte, cred că fraza asta am memorat-o cel mai bine: „În prima seară am înghițit atâta alcool cât într-un an de zile. Este imposibil să ajungi la Chișinău și să te dai abstinent. Serile încep cu vin și se termină cu shot-uri, care îți ard mațele. Nu poți să refuzi, pentru că imediat te întreabă careva dacă nu cumva ești bolnav. În cazul în care nu mai ai bani, se găsește vreun ins să-ți facă cinste, amintindu-ți să nu-l uiți data viitoare, când va fi la ananghie.”

Ori scena care se petrece în deja legendarul bar T5:

„Să intru la T5 devenise un fel de obiectiv pe viață și pe moarte.

  • La intrare e Vasi Mârșavu, m-a informat Julia. N-o să te lase să intri.

(…) L-am întrebat ce trebuie să fac ca să intru. Mi-a răspuns în rusește. Cuvinte care n-aveau nimic binevoitor, eram sigur de asta, după cum le rostise.

(…)

  • 100 de euro m-a anunțat dințosul, iar Julia a și aprobat imediat, ca și cum ar fi fost banii ei.
  • Ce, David, n-ai tu 100 de euro?”

Limbajul este viu, mi s-au părut scorțoase doar unele expresii pe care în mod obișnuit nimeni nu le folosește la Chișinău, dar cartea se citește dintr-o răsuflare. Unicul detaliu care m-a tot urmărit repetat este numele bodyguard-ului de la T5 căruia toată lumea îi spunea Vasi Mârșavu. Eu aș fi mizat pe Vasea. E mai local…

De altfel, așa cum am aflat ulterior, povestea lui David Kinsella este adevărată. Regizorul s-a îndrăgostit de o basarabeancă și a fost rănit în dragoste, iar Doina Ruști i-a transformat povestea în ficțiune. Acum regizorul urmează chiar să ecranizeze romanul și lucrează împreună cu producătorul român Dan Burlac. Ce are să iasă vom vedea în viitorul apropiat, cert este că deja istoria lui de dragoste a luat forma unei cărți picante căreia i-aș da 4 stele din 5 pe Goodreads.

Doina Fikman, haibun.md

Telegram