Top 10 cele mai memorabile chipuri din istoria artei

De la fata visătoare a lui Manet și regina frumuseții din Egiptul antic, la capul de cerb a lui Velázquez, The Guardian a făcut un top cu cele mai memorabile chipuri din istoria artei.

Fata de la bar este o visătoare cu ochii deschiși și apare în pictura lui Manet pierdută și tristă. Ultimul tablou a artistului francez, ne prezintă un fragment din viața de noapte a Parisului, iar eroina lui poartă o mască de femeie modernă. Ea încearcă să se izoleze de atmosfera barului, clientela neglijentă și să reziste până la sfârșitul turei. Explotarea muncii anonime, relațiile periculoase și orașul drept un club de noapte fără inimă, Manet le-a întipărit pe fața fetei de la bar, ceea ce demonstrează că Manet a fost și un psiholog excelent.

Cele mai faimoase chipuri din artă de regulă sunt înconjurate de mituri și fantezii. Istoricii din secolul al XVI-lea, spun că Leonardo obișnuia să angajeze muzicieni care să cânte în timp ce el lucra. Aceștia ajutau modelul să se relaxeze și să zâmbească. Da Vinci nu vroia ca în picturile lui să apară oameni serioși, ca-n majoritatea portretelor de pe atunci. Cu toate acestea, oamenii de știință afirmă că Mona Lisa nu a zâmbit niciodată – expresia ei a fost inventată de Leonardo, care a refăcut de mai multe ori pictura lui. De asemenea, până în prezent nu există nici o dovadă care să susțină speculațiile contemporane, că ea este de fapt un ”el” sau un auto-portret. Dar așa cum Leonardo mai era și un bun anatomist, lucrarea lui ar putea fi luată drept un omagiu adus puterii de expresie, un studiu care arată lumii întregi, cum poate fi luminată o față, printr-o simplă mișcare a buzelor.

Atunci când Picasso a început să lucreze la portretul scriitoarei avant – garde, din America, Gertrude Stein, el se plângea la stânga și dreapta, că nu poate picta corect trăsăturile ei faciale. Procesul stagna și acesta a hotărât să plece pentru o scurtă vacanță în Spania, unde maestrul a început să studieze arta primitivă. Inspirat de cele văzute Picasso imediat a văzut fața lui Stein, drept o mască de piatră, un obiect sculptural totemic. El a spus că Stein și colegii ei expatriați moderniști din Paris nu sunt nici bărbați, nici femei – ”ei sunt americani.”

În această capodoperă florentină renascentistă, deosebit de intimă, un copil se uită în sus la fața uimitoare a bunicului său. Iar fața lui este memorabilă deoarece, pe atunci noblețea sufletului, nu se pupa cu deformările fizice. Ghirlandaio întoarce cu capul în jos idealul de frumusețe renascentist și dezvăluie lumii întregi eroismul desfigurărilor.

Este fața actriței americane de neuitat sau aceasta deja se decolorează în amintirile noastre? Dipticul lui Warhol – în arta medievală un diptic era un altar alcătuit din două părți cu suprafața lambrisată – caută răspuns la această întrebare, prin contrast a două seturi de imagini ”screenprinted.” Într-o rețea de portrete repetate fața lui Marilyn este păstrată în culori sinistre, dar la fel de luminoase și permanente ca o mască mortuară de aur. În cealaltă parte, frumusețea ei se dezintegrează în fața ochilor noștri, procesul de copiere devine unul pierdut, păstrată doar ca o urmă a frumuseții brute care a murit.

Istoricii spun că acest puternic studiu a feței unei persoane în etate, este de fapt portretul mamei lui Rembrandt. Oricine ar fi ea, artistul într-adevăr a pictat pielea ei cu multă sensibilitate, compasiune și ceva mai mult decât atât – un respect pentru înțelepciunea care vine odată cu ridurile de pe față. Empatie lui cu fatță de vârsta înaintată prefigurează profunzimea, mai târzie, pe care o găsim în autoportretele sale, care au documentat procesul de îmbătrânire a artistului.

Unele chipuri din trecutul antic reflectă, în prezent, o claritate uimitoare. Portretele atât de realiste, pur și simplu le fac de neuitat. Nefertiti a fost regina Egiptului din Dinastia a 18-a, “Marea soție” a faraonului Amenhotep al IV-lea. Ei doi au întors spatele artei tradiționale egiptene. Bustul reginei a păstrat un aspect impecabil, pentru o lucrare realizată cu mai mult de 3.000 de ani. Este fantastic și straniu, în același timp, să privești chipul cuiva, care poate cu ușurință să fie cineva din secolul XXI.

Johannes Vermeer – Fata cu cercel de perlă ( c 1665-1667 )
Nu suntem siguri dacă chipul personajul enigmatic din lucrarea lui Vermeer, merită calificativul ”memorabil”, deoarece acesta a fost uitat pentru o perioadă mare de timp. Doar în secolul al XIX-lea, în perioada lui Manet și fotografiei, geniul olandezului a fost redescoperit. Astăzi privirea acestei tinere, care se uită undeva în tăcere, ne bântuie pe fiecare. Fața ei are un amestec scânteietor de o frumusețe obișnuită, care evocă un palid mister.

”Mona Lisa” lumii moderne a fost creată de nimeni altul decât norvegianul Edvard Munch. Unul din reprezentanții de vază a expresionismului, ”Țipătul” a devenit foarte repede tabloul care exprimă perfect starea omului modern zdrobit de angoasele existenţei cotidiene. În locul unui chip real, ne uităm la acele stări interioare, greu de definit a psihicului interior. Munch a realizat patru versiuni ale acestei lucrări, cele mai cunoscute fiind cea în ulei şi tempera pe carton de la Galeria Naţională din Oslo şi tempera pe carton care a fost expusă la Muzeul Munch din Oslo. Iată poezia care descrie motivul său de inspiraţie:

”Mă plimbam pe o cărare cu doi prieteni

Soarele apunea

Dintr-o dată, cerul s-a transformat în roşu sângeriu

M-am oprit, simţindu-mă epuizat şi m-am sprijinit de un gard

Erau sânge şi limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului

Prietenii mei au plecat mai departe, dar eu am rămas tremurând de spaimă şi am auzit un ţipăt infinit străbătând natura.”

În această întâlnire, cu adevărat de neuitat, marele portretist spaniol Diego Velázquez, se uită sincer în fața unui cerb, din parcurile regale – și acesta îl privește înapoi. Eroii lui Velázquez au tot felul de persoane, de la regi la bețivi. Dar în această lucrare el descoperă puterea chipului de animal sălbatic și misterul lor interior. Artistul a putut foarte bine reda adâncimea acelei priviri, care este, fără dubii, una tulburătoare.

Din partea autorului: E corect! Și mie acest top mi se pare incomplet. Să nu excludem nici subiectivitatea, care s-a infiltrat volens nolens, în redacția notorie a celor de la The Guardian. Nu pot să-mi imaginez cum este să faci un ”top cu cele mai memorabile chipuri din istorie” fără ca măcar să ai o reprezentantă demnă feminină, și nu în calitate de model, bunăoară cum ar fi Frida Kahlo, cunoscută pentru autoportretele ei. Sau portretul lui Adele Bloch Bauer, capodopera care leagă nume ca Gustav Klimt, Adolf Hitler, Guvernul Statelor Unite și poporul Austriei. Ah da! Și un soț încornorat care a ales să se răzbune pe soția lui, nici mai mult, nici mai puțin de 135 de milioane de euro. Sau cuplul din ”American Gothic”? sau muncitoarea de pe posterul ”Let’s Do It!”, sau ”Ecce Homo” etc. Se pare că mai este nevoie de un top, doar cu condiția ca acesta să aibă mai multe poziții. Voi de cine v-ați adus aminte?

AUTOR: Nata Andreev