Locuiesc de mai bine de un an în Chişinău şi se pare că încep, încet-încet, să mă împac cu oraşul ăsta. Pentru că, la fel ca în orice relaţie, avem nevoie de timp, răbdare şi provocări peste care să trecem împreună cu bine ca să ajungem să putem împărţi aceleaşi coordonate geografice. Am descoperit aici locuri şi oameni pe care îi iubesc şi m-am obişnuit să închid ochii la lucrurile mai puţin plăcute. Am învăţat să trec indiferentă pe lângă cerşetorii care-ţi bagă-n nas picioarele amputate, să nu mă mai enervez când cântă Ionel Istrati în microbuz şi să schimb canalul de fiecare dată când vorbeşte vreun politician.

Totuşi, eu şi oraşul ăsta al meu avem o scârbă-n aşternut peste care am impresia că nu vom trece niciodată. Petele albe, vâscoase, lipite pe toate trotuarele oraşului sunt motivul pentru care am bagajele mereu făcute. Îmi place atât de mult să merg pe jos, dar de fiecare dată trebuie să fac slalom printre grămăjoare de salivă înşirate peste tot. Şi mi se întoarce stomacul pe dos când trece pe lângă mine câte un nene care hârcâie din toţi rărunchii, îşi strânge sub limbă veninul şi, însoţit de nişte sunete cum numai orcii din Lord of the Rings ştiu să facă, aruncă o flegmă pe asfalt. Nu vreau să discriminez pe nimeni, dar, din experienţa mea personală, am văzut numai bărbaţi făcând acest gest şi doar în Chişinău. Unul chiar ţinea de mână o domnişoară simpatică, iar în cealaltă îi ducea, evident, poşeta roz cu pietricele, în timp ce trecea pe lângă mine şi a simţit că avea prea multă salivă în gură.

Mă întreb: de ce fac oamenii asta? Îi înţeleg pe cei care vomită în public – ai o problemă de sănătate sau ai avut o noapte de pomină şi de-acum încolo ştii să nu mai bei niciodată vin cu votcă. Nu mă supăr nici măcar pe cei care-şi fac nevoile în parc sau după vreo gheretă, l-a apucat pe om atunci şi acolo, că n-o să se pişe-n pantaloni, nu? E vorba despre o nevoie fizică pe care trebuie să ţi-o satisfaci imediat. Cu scuipatul însă, mă tem că este vorba despre o rotiţă care se mişcă în direcţie greşită în capul oamenilor. Scuipi pe stradă ca să te afirmi, ca să arăţi că îţi permiţi, ca să-ţi marchezi teritoriul.

Visez la o lege care să interzică scuipatul pe stradă. Să stea câte doi poliţişti în uniformă la fiecare intersecţie din oraş şi să-i pândească pe cei care scuipă. Să-i prindă şi să le pună cătuşe chiar atunci! Să le ardă câte-o amendă care să le usuce portofelul. Iar în visele mele cele mai perverse, vreau ca aceşti oameni să nu trebuiască să facă nimic altceva, decât să-şi lingă de pe jos propria flegmă.

text: Anastasia Condruc