Minor Devastation. PC: Molly Aubry

Nata Andreev: Am avut ocazia să ascult prezentarea ta la Centrul American de Resurse, unde povesteai despre cum lucrezi și de unde te inspiri, dar dacă ar fi să mergem înapoi, departe de 2015 sau timpurile când erai studentă, care ar fi istoria lui Molly? Cum a început totul? Ce ai simțit atunci când ai decis că vrei să devii artistă.

Molly Aubry: Nu îmi amintesc cu exactitate când s-a întâmplat dar știu că desenez de când mă țin minte. Eram odată cu tatăl meu afară și am văzut cum el pictează rădăcinile unui copac. Nu trunchiul acestuia, cum se face în majoritatea cazurilor, dar el desena ceea ce nu era la suprafață. Și tatăl meu nu e un artist, dar anume acel moment a lăsat o profundă impresie asupra mea. Probabil că aveam cinci ani. Și odată ce m-am mutat la o altă școală și am continuat cursurile de artă, m-am trezit cum mă îndrăgostesc tot mai mult de acest domeniu. Cu siguranță că susținerea pe care am avut-o din partea profesoarei a jucat un rol crucial în istoria mea. Și cu cât creșteam mai mare, creațiile mele au început să se bucure de tot mai multă atenție și eu la rândul meu am început să mă identific drept artistă. Iar la universitate eu am urmat facultatea de artă, dar m-am concentrat asupra design-ului, deoarece îmi doream să fiu financiar independentă și să pot călători.

Artista Molly Aubry în cadrul Orei Conversației la Centrul American de Resurse. PC: American Resource Center

Artista Molly Aubry în cadrul Orei Conversației la Centrul American de Resurse. PC: American Resource Center

NA: Și atunci când zici ”independentă financiar”, vrei să spui că artiștii nu pot face bani din arta lor?

MA: Nu, cu siguranță nu, vreau să spun doar că e foarte greu să fii financiar independent apelând doar la arta ta. Iar eu nu am vrut să fac artă doar ca oamenii să o cumpere. Eu am vrut să fac arta pe care eu o doream să o fac și să nu fiu mereu dependentă de vânzări. Și atunci când am început, am vrut ca arta să fie un pic mai separată de activitatea mea princială și mă bucur că am luat această decizie. Astfel că după ce am absolvit universitatea am lucrat în cadrul la câteva agenții de publicitate. Și cam la vârsta de 23 de ani eu mi-am dat seama că aceasta nu este exact ceea ce vreau eu să fac. Astfel că din banii pe care i-am adunat, am început să călătoresc și să creez. Iar acum am o agenție proprie de design. Așa eu am devenit stăpână pe timpul și energia mea. Sunt luni în care mă ocup doar de artă și alte săptămâni când fac doar design și chestii manageriale.

NA: Și înainte să trecem la impresiile tale despre țara noastră aș vrea să discut cu tine despre câteva situații care au avut loc în lumea artei. La începutului lunii mai, la Chișinău am avut parte de un performance a artistului japonez Toshio Yoshizumi, în cadrul evenimentului ”Noaptea Muzeelor.” Deși prezentarea în sine era una deosebit de interesantă, în jurul lui oamenii nu ezitau să comenteze sufiecient de tare că ”ei nu înțeleg ce se petrece aici”, ”oare poți numi asta artă?” Întrebarea mea este dacă tu ai creat vreodată în fața unui public? Și ce fel de public ai prefera să ai în jur: unul care nu înțelege dar respectă în liniște efortul tău de artist sau unul care nu se rușinează să-ți spună că nu dă doi bani pe arta ta?

MA: Hmmm...eu cred că foarte multă lume devine nesigură atunci când se uită la așa fel de performance-uri sau arta abstractă în general, deoarece ei nu știu ce să creadă sau nu-și dau seama dacă lor trebuie să le placă ceea ce văd. În mod ideal, sigur mi-aș dori un public care să mă respecte chiar dacă nu mă înțelege, dar în același timp, cred că acest ”protest vociferat” eu l-aș putea folosi în timp ce desenez, pentru a exprima un alt fel de emoții. De exemplu când am fost la Râbnița publicul era foarte liniștit și de la asta eu am început să am emoții, mâinile îmi tremurau și eu mă gândeam cum să-mi coordonez mai bine mișcările. Cred că indiferent de ce public tu ai, vei putea să simți reacțiile lor.

NA: Recent Huffington Post a reacționat dur la un interviu acordat de artistul german Georg Baselitz pentru The Guardian, în care acesta spunea că ”Dacă femeile sunt suficient de ambițioase pentru a reuși, ele pot face acest lucru, fără mult efort. În mod normal, femeile se vând bine, dar nu suficient de bine în calitate de pictori.”

MA: Cu siguranță am mai auzit așa opinii. Iar acestea vin deobicei de la același tip de persoană: bărbați în vârstă, de rasă europoidă/caucaziană, care nu înțeleg că ei sunt privilegiați în oricare domeniu ei nu ar dori să-și dezvolte activitatea. Din fericire eu fac partre dintr-o altfel de generație și cred că în ultimii 5-10 ani se crează foarte mult spațiu pentru femei în artă. Și dacă e să analizăm felul în care a fost scrisă istoria artelor e de-a dreptul ridicol că femeile au trebuit să-și creeze o identintate masculină ca să poată fi expuse sau publicate. Baselitz face parte dintr-o generație care încă cere ca femeile să fie modeste în exprimarea lor, pe când bărbații pot să se manifeste în orice mod vor, pot fi foarte provocatori și să câștige mulți bani din asta. Dar timpurile se schimbă și cu siguranță un mare aport vine și din partea mișcării feministe.

NA: Uite tu vorbești despre schimbările care au loc, dar eu nu aș fi complet de acord. Ele se fac, dar cu siguranță s-ar putea întâmpla și mai repede. Când am făcut artă în SUA, la ore, noi discutam doar despre Rodin și Vermeer. Nu am auzit un cuvânt despre Frida Kahlo sau Marie Cassatt. De ce noi nu putem progresa încă de pe băncile școlii?

MA: Din păcate așa a fost să fie transmisă istoria. Eu am aflat despre femeile artiste abia la universitatea, la școală am auzit doar de bărbați. Dar cred că faptul că tot mai mulți oameni abordează asemenea subiecte lucrurile se vor schimba spre bine.

NA: În sfârșit ajungem la experiența ta în Moldova. Spune-mi ce orașe ai vizitat și care sunt impresiile tale?

MA: Deci am vizitat Academia de Arte, Centrul American de Resurse din Chișinău și un orfelinat de aici. După care am mers la Soroca și Râbnița, iar după interviul nostru urmează să plec la Comrat. Am fost binevenită peste tot! În fiecare zi vizita devenea din ce în ce mai bună. Îmi făceam multe griji la început, deoarece a fost pentru prima dată când am lucrat cu un traducător și nu eram sigură ce reacții va trezi arta pe care o prezentam. De fiecare dată am avut parte de câțiva oameni pe fața cărora puteam citi că ei chiar nu acceptă/înțeleg ceea ce eu le arătam. Pe lângă asta în săli găseam priviri pline de energie și încântare. Nu am să uit niciodată cât de gustoase au fost căpșunile cu care am fost întâlnită la Soroca și Râbnița sau cafeaua servită în cești făcute manual. Toată administrația instituțiilor de învățământ a venit să mă cunoască și au spus practic la unison că în regiuni ei nu prea se bucură de asemenea vizite și evenimente. Mă consider deosebit de norocoasă că am reușit să văd arta creată de elevii din Moldova, atât de diferită de cea cu care m-am obișnuit. Multă lume m-a rugat să mă întorc înapoi.

NA: Și ce ai hotărât? Te vei întoarce cu o expoziție la noi?

MA: Categoric. Atât de puțină lume în SUA cunoaște despre Moldova și m-aș bucura dacă aș putea stabili relații artistice între țările noastre. Acest loc m-a impresionat prin istoria complexă și dinamică. Iar oamenii cu siguranță sunt mult mai creativi decât își imaginează. Chiar dacă am călătorit mult, Moldova va rămâne o experiență cu adevărat autentică.

Запись LUMEA LUI MOLLY LA CHISINAU впервые появилась Locals.

Haideți să incepem cu o scurtă prezentare, cine sunt Unlocka și Hardplay? Faceți muzică după diplomă sau aveți alte profesii în spate?

Unlocka (Călin) este un nume greu din undergroundul românesc. A pus temelia scenei bucureștene de Drum&Bass, a popularizat Dubstep-ul în toată România, a fondat cel mai cunoscut brand local de Bass Music și este unul dintre cei mai activi susținători ai producătorilor romani de DNB, Dubstep, Trap si EDM. Hardplay (Ovidiu) este unul dintre cei mai productivi și talentați producători de muzică electronică din România. Face asta de vreo 6 ani și are în spate facultatea de filosofie si o pasiune aprigă pentru muzică încă din copilărie.

De unde ați pornit și cum ați ajuns să vă ocupați de muzică?

Prin 2012 ne-am întâlnit în timpul celui de-al doilea turneu național Bass Turbat, atunci când Bass Turbat nu era decât un brand de evenimente și o platformă online. Am ajuns să ne împrietenim foarte repede și, împreună cu Șega, chitaristul nostru de la acea vreme, ne-am apucat să punem bazele trupei Bass Turbat. La început am ales o formula de band electronic live, însă între timp am redus componența din motive logistice. Așadar, am ales să continuăm proiectul în formula Unlocka-Hardplay ca DJ set și producții originale. Cu toate acestea ne-am dori foarte mult să revenim în 2015 cu un album nou în formula live.

Ați mai fost pe la noi? poate nu cu debuturi și concerte, dar în vizită pe la cineva.

Călin a copilărit pe meleagurile din Moldova, deci este de la sine înțeles cât de strâns este legat de patria sa natală. A venit de foarte multe ori în Moldova, atât sub aliasul său actual cât și sub numele de KidlazY, alias cu care s-a lansat în 2004. Ovidiu nu a ajuns încă, dar fiind și el la origine un moldovean get beget (se trage din Rădăuți, un orășel de pe lângă Suceava) vă dați seama că se va simți ca acasă în Chișinău.

Ce melodie de pe primul album credeți că reflectă cel mai bine esența creativității voastre?

‘Where The Party At?’ și ‘Bro’ credem ca sunt piesele care ies în evidență cel mai mult pe acest album. Ambele sunt colaborări cu artiști talentați și au soundul ăla de ‘Bass Turbat’, așa cum îl înțelegem noi.

Face parte Moldova din publicul român sau credeți că va fi o experiență cu totul diferită?

Pentru mine Chișinăul a fost dintotdeauna un soft spot și de fiecare dată când am ajuns aici, am avut parte de experiențe deosebite. Am cunoscut lume interesantă, am vizitat locuri frumoase și am pus muzică în cele mai diferite locații. Poate părea o lingușeală, dar eu chiar cred că publicul din Chișinău știe să se distreze.

Cum ați descrie oamenii care vă ascultă, fanii voștri? Care sunt preocupările lor?

Oamenii care ne ascultă sunt în general tineri, plini de energie și cu un foarte mare chef de viață. Preocuparile lor de bază sunt fie tezele și bac-ul, fie seminariile și parțialele

Multă lume alege astăzi să facă muzică pentru că e cool, vor atenția reflectoarelor și primele poziții în topuri. Credeți că avem parte de o generație foarte creativă sau una focusată mai mult pe sine?

Considerabil mai multă lume face muzică acum decât acum 5 ani. Programele au evoluat foarte mult și există atât de mult material didactic, încât oricine poate ajunge literalmente peste noapte următorul Skrillex sau Baauer. Acest miraj atrage după sine foarte mult sânge proaspăt iar asta are ca efect imediat o creștere accelerată a competitivității și, implicit, a creativității. Cu toate acestea, să te afirmi acum ca artist de EDM este de zece ori am greu decat acum 5 ani, 10 ani. Ori exact aici se face diferența dintre cei care sunt întradevăr pasionați de muzică și wanna-be-urile obsedate de cultul sinelui.

Se fac bani din muzică sau mai aveți și alte ocupații?

Noi suntem foarte norocoși deoarece, deși suntem adânc îngropați în underground-ul românesc, ne bucurăm de un fanbase incredibil de mare. Acest lucru se traduce, bineînțeles, în foarte multe evenimente plătite. Însă ne-ar bate D-zeu dacă am spune vreodată că ne putem permite luxul de a trăi exclusiv din muzică. Unlocka mai lucrează și ca VFX Artist într-un studio de post producție iar Hardplay este freelance sound designer.

La ce să ne așteptăm de la concertul din 13 decembrie?

E foarte simplu: Dacă ați ascultat albumul, o să știți exact la ce să vă așteptați: un adevărat cocktail molotov acustic, o explozie sonică de proporții, un long island de genuri muzicale, un combo de Trap, Drum&Bass, Dubstep și alte subgenuri ale EDM-ului. Dar cel mai bine ascultați albumul și veniți diseară să ne vedeți live. One love!

Interviu realizat de Nata Andreev

Запись Interviu cu Bass Turbat впервые появилась Locals.

09:45 – 12:00 Am intrat sfioasă în sala Zpațiului, doar urma să-l văd mai îndeaproape pe geniul Perjovschi. Nu am ajuns la evenimentul din troleibuz, organizat acum doi ani, pentru că. Nu știam unde să mă așez. Mai departe, mai aproape, poate ca pe timpul prelegilor, cât mai departe de primul rând. Am format un semi-cerc în jurul lui. ”Vouă cum vă spune?”, ”Cu ce vă ocupați?” A întins mâna la toți, tineri și tinere deopotrivă. Am început să discutăm despre spațiile publice, despre creațiile la diferiți artiști din toate colțurile lumii, pe care le-a văzut. Am tot discutat despre desenele stradale, tendița de a legaliza graffiti și a trece ce a fost în underground în mainstream prin festivaluri și granturi. Desenele au început să fie folosite pentru publicitate: barurile își fac reclamă, se vând papuci pentru că e cool, și nu mai rămâne nimic din limbajul de libertate. Stilurile noi le descrie ca fiind prea baroce, cu umbre și complexe, prea obsedate de propriul autor. Creațiile lui Perjovschi din contra, sunt simple până la infantile, în forme și culoare, dar mesajul, subtilitatea la unele și ingeniozitatea la toate sunt cele care-l fac pe Perjovschi ”number one.”

În timp ce serveam cu toții din cozonacul adus din Ardeal, Dan Perjovschi continua să răspundă la întrebările celor adunați la atelierul din 28 mai.

12:00 – 15:00 Se apropie de fiecare. Nu judecă nici o idee. Le schițează la toți pe foaie și îndeamnă la simplitate, în linii și text. Eu devorez cum pe foile celor de alături apare câte un desen de la Perjovschi, e ca o mică comoară pe care o poți avea doar pentru tine. Are o răbdare de invidiat, că doar nu mai suntem noi pricepuți atât de bine. Calitatea asta probabil s-a conturat mai bine atunci când ”a dat voie” ca puține din lucrările lui să rămână acolo unde le desenează. Ele mai cam toate sunt șterse, vopsite deasupra, călcate în picioare de oamenii care vin să viziteze galeriile. Și e greu! Să-ți vezi munca distrusă de oameni, mulți oameni. Cu siguranță îi mai alină durerea cozonacul din Ardeal, făcut de mama Liei, soția lui. Cozonac cu nucă pe care l-a adus și la Chișinău, să gustăm din el.

În timpul atelierului artistul contemporan se apropia de fiecare și îi învață cum să se folosească limbajul vizual pentru stencil-ul la care lucrează.

Unul din participanții atelierului cu Dan Perjovschi, lucrează la stencil-ul său dedicat problemei defrișării copacilor.

Una din participantele atelieului cu artistul român Dan Perjovschi lucrează la stencil-ul ei despre etimologia literei slave ”Ж.”

În timpul atelierului artistul contemporan se apropia de fiecare și îi învață cum să se folosească limbajul vizual pentru stencil-ul la care lucrează.

15:00 - 16:45 După ce am analizat desenele de pe perete și toată lumea a spus două cuvinte despre ideea lor, am pornit în grup, la vale, pe Sfatul Țării. Tot numai de istorii se ține. Spune că dacă ne face cineva observații să dăm vina pe el, că lui nimeni nu-i va face nimic. Vladimir de la Oberliht ne spune mai multe despre programul ”CHIOȘC”, prin intermediul căruia a ajuns Perjovschi la Chișinău. Acesta încurajează crearea unor lucrări noi, produse în raport cu contextul și realitățile locale. El oferă posibilitatea de a explora diferite probleme ce se referă la situația Moldovei în general și de a analiza procesele care modelează astăzi spațiul public al Chișinăului. Când am ajuns pe loc ne-am aliniat cu toții de-a lungul ”bulevardului Cantemir” și am început să facem artă! Să transformăm peretele din beton, văruit, într-o gazetă de perete, o invitație la discuții, o masa rotundă, la care se vor așeza oamenii din jur și noi, cei care am creat-o. E un lucru istoric pentru mine. Să creez alături de Dan Perjovschi. Toată lumea e mulțumită. El e mulțumit.

Unul din participanții de la atelierul cu Dan Perjovschi, își duce până la capăt stencil-ul dedicate problemei defrișării pădurilor.

Dan Perjovschi, artist în rezidență la Chișinău, în perioada 28-31 mai, desenează pe gazeta de perete din capială.

În cadrul atelierului cu Dan Perjovschi, inexistentul bulevard Dmitrie Cantemir s-a ales cu o gazetă de perete.

18:00 – 22:00 Pentru cei care nu au reușit să vină la atelier, Dan i-a așteptat la prezentarea “Cum trăiesc bine ca artist în Sibiu fără să vând mare lucru la New York?” Practica lui artistică din 1984 până în prezent. Este interesant să auzi omul care a crescut într-o țară în care exista o singură realitate, realitatea dictatorului, ca după să încerce să-și întindă aripile într-o țară fără suflare și obosită. Mi-a plăcut că se implică în toate subiectele sociale. Minoritățile, protestele, el nu se ascunde după concerte, reclame, ca nu cumva să supere un grup sau altul social. El susține Roșia Montana și le oferă protestatarilor desenele lui gratuit. El crează special pentru cei care nu vor cianură în viitorul lor. Un artist care nu este absent de la ceea ce se întâmplă în jur, pentru că asta este și sursa lui de inspirație. Perjovschi se uită la TV, are Facebook, consumă media de azi, dar are un sistem de filtrare ”băț.” Lumea pur și simplu nu-l lăsa să plece. Discuțiile apareau una după alta. Cel mai des el comentează totul cu ”interesant...” sau ”e bine? e rău? eu nu știu” și le mimează excelent, ceea ce te captează și mai tare. La sfârșit le spune elevilor de la arte că lui personal i-au trebuit ani buni ca să uite stilul academismului și să elibereze mâna și sufletul. Pentru că atunci când toți din clasă desenează mere, profesorul știe cu siguranță cine e mai bun și cine nu. Dar dacă se apucă cineva să deseneze drone sau roboți trimiși pe Marte, atunci acesta se pierde. Și la urma urmei, cum poți să stai atâta amar de vreme să desenezi mere, când unii trimit în aer drone, iar NASA roboți în cosmos?

Dan Perjovschi, artist în rezidență la Chișinău, prezintă în fața publicului practica lui artistică din 1984 până în prezent

De la ora 18:00, startul prezentării ”Cum trăiesc bine ca artist în Sibiu fără să vând mare lucru la New York?”, lumea nu l-a lăsat să plece până trecut de ora 22:00.

AUTOR: Nata Andreev

Запись 11 ore cu Dan Perjovschi впервые появилась Locals.

The Straits Time scrie că piesa are un generic foarte banal și că aici cu siguranță lipsesc ritmurile caracteristice pentru America de Sud. Piesa a ajuns online mai devreme decât lansarea oficială. Internauții imediat au observat acest lucru și drept rezultat, ca să calmeze spiritele, cei de la Sony au adaugat și câteva momente muzicale de la trupa braziliană Olodum. În aproape două săptămâni videoclipul a adunat peste 39 de milioane de vizualizări.

IBT spune că fanii sunt supărați, în primul rând, că video-ul nu a fost filmat în Brazilia, acolo unde și va avea loc campionatul, dar în Statele Unite. Piesa de asemenea este interpretată în mare parte de Pitbull și JLo în engleză, și doar un mic fragment în portugheză, de cântăreața braziliană Claudia Leitte. Iată ce cred Luiz Bianchi și Debora Soares, doi tineri originari din Brazilia, despre piesa care anul acesta le reprezintă țara.

Luiz Bianchi:În ansamblu acest video este unul vesel și ar putea să fie pe placul turiștilor. Dar ca un cetățean brazilian, trebuie să spun că acest video este unul destul de nasol. Dacă e să ne întoarcem cu patru ani în urmă, la piesa Shakirei ”Waka Waka (This Time for Africa), se vede clar că aceasta măcar a încercat să pătrundă în cultura africană, asta o demonstrează dansul ei din video. Ea s-a gândit cel puțin mai mult despre țara pe care o reprezintă. Pitbull nu are nici o legătură cu Brazilia, în afară de doamnele care dansează lângă el, în costum de carnaval. Au adăugat-o la sfârșit și pe Claudia Leitte, ca să nu pară totul chiar atât de ”americanizat.” Și nu, noi nu vorbim spaniola, Mr. Pitbull! Cred că ar fi fost mai bine dacă el cânta totul doar în limba engleză, dacă nici măcar nu a făcut efortul să învețe patru cuvinte în portugheză, cum a făcut-o JLO.

Debora Soares: În general, aceast cântec și video nu sunt atât de ofensatoare cum puteau fi. Eu cel puțin am aplaudat pentru că nu au dezbrăcat toți dansatorii. În 2010, imnul Campionatului a avut cel puțin dialecte africane încorporate, ceea ce nu putem auzi de această dată. ”Ole, ole” este scandat pe multe stadioane, din jurul lumii, dar este o expresie mexicană și nicidecum braziliană. Și eu nu înțeleg de ce Pitbull începe să cânte, la un moment dat, în limba spaniolă?! Este o melodie foarte veselă și va fi, probabil, un hit, dar o mulțime de melodii proaste sunt hit-uri în zilele noastre. De asemenea, este trist că în ”We Are One (Ole Ola)” este reprezentat doar Rio de Janeiro, cu femeile îmbrăcate în costum de carnaval (care, apropo, are loc în lunile februarie/martie și nu în iunie/iulie, când va avea loc Cupa Mondială). Se crează impresia că acest video reprezintă întreaga noastră cultură, când de fapt, acesta arată doar un pic. Oricum, FIFA, cel puțin ai încercat!

Jurnalistul muzical  DJ Leka Peres a scris pentru Los Angeles Times că piesa și videoul sunt o adunătură de clișee și că Pitbull nu are nimic în comun cu Brazilia, rapperul fiind de origine american. Iată de ce mulți fani a jocului de fotbal, din jurul lumii, au readus pe Twitter hashtag-ul #VoltaWakaWaka, piesa care a reprezentat Campionatul în anul 2010. Și aici regina columbiană, Shakira nu a întârziat să arate lumii întregi că nici ea nu este încântată de ”We Are One (Ole Ola).”

Videocliopul la piesa ”La la La (Brazil 2014)” a fost realizat împreună cu World Food Program și  în mai puțin de o săptămână acesta a adunat pe YouTube, 40 de milioane de vizualizări. În video își fac apariția unii dintre cei mai îndrăjiți fotbaliști: Lionel Messi, Cesc Fabregas, Eric Abidal, Neymar, James Rodreguez, Sergio Aguero, Radamel Falcao, de fapt, toți prietenii lui Gerard Pique, soțul Shakirei. La sfârșitul video-ului chiar apare băiețelul celor doi, Milan. Într-un cuvânt un video de familie. Cântecul este un remake la piesa ”Dare” de pe noul albumul al interpretei. Shakira și FIFA cunosc cel mai bine ce înseamnă să treci prin focul nemulțumirii fanilor. În 2010 și imnul ei, ”Waka Waka (This Time for Africa)” a fost criticat de africani, deoarece imnul campionatului este interpretat de o columbiană, iar la concertul de deschiere au fost multe vedete internaționale și un număr nesemnificativ de artiști locali. Apare întrebarea: oare chiar e așa de greu pentru FIFA să facă așa ca imnul reprezentativ să fie interpretată de artiști din țara unde va avea loc campionatul?

Oricum ”La la La (Brazil 2014)” va fi inclusă în albumul Campionatului, doar că nu va avea statul de ”cea oficială.” Criticii spun că videoclipul seamănă izbitor de mult cu lucrarea artistului francez Woodkid, a cărui nume real este Yoann Lemonine. Acesta a scris pe rețelele de socializare că se simte flatat de faptul că Shakira se inspiră de la el, doar că are mari rezervări în privința celor câteva secunde de la începutul video-ului, în care apare scris: “Shakira & Activia Together.” El nu și-ar fi dorit să fie asociat cu ceva atât de comercial.

Și ca să aveți mai mult material de comparație, la ceea ce s-a făcut până acum, Billboard a făcut lista cu cele mai celebre imnuri ale acestui mare eveniment. Campionatul Mondial de Fotbal 2014 este la cea de-a 20-a ediție, care va avea loc în Brazilia între 12 iunie și 13 iulie 2014.

Text: Nata Andreev

Запись Bătălia imnurilor de la Campionatul Mondial de Fotbal 2014: Pitbull & JLO vs Shakira впервые появилась Locals.

Fata de la bar este o visătoare cu ochii deschiși și apare în pictura lui Manet pierdută și tristă. Ultimul tablou a artistului francez, ne prezintă un fragment din viața de noapte a Parisului, iar eroina lui poartă o mască de femeie modernă. Ea încearcă să se izoleze de atmosfera barului, clientela neglijentă și să reziste până la sfârșitul turei. Explotarea muncii anonime, relațiile periculoase și orașul drept un club de noapte fără inimă, Manet le-a întipărit pe fața fetei de la bar, ceea ce demonstrează că Manet a fost și un psiholog excelent.

Cele mai faimoase chipuri din artă de regulă sunt înconjurate de mituri și fantezii. Istoricii din secolul al XVI-lea, spun că Leonardo obișnuia să angajeze muzicieni care să cânte în timp ce el lucra. Aceștia ajutau modelul să se relaxeze și să zâmbească. Da Vinci nu vroia ca în picturile lui să apară oameni serioși, ca-n majoritatea portretelor de pe atunci. Cu toate acestea, oamenii de știință afirmă că Mona Lisa nu a zâmbit niciodată - expresia ei a fost inventată de Leonardo, care a refăcut de mai multe ori pictura lui. De asemenea, până în prezent nu există nici o dovadă care să susțină speculațiile contemporane, că ea este de fapt un ”el” sau un auto-portret. Dar așa cum Leonardo mai era și un bun anatomist, lucrarea lui ar putea fi luată drept un omagiu adus puterii de expresie, un studiu care arată lumii întregi, cum poate fi luminată o față, printr-o simplă mișcare a buzelor.

Atunci când Picasso a început să lucreze la portretul scriitoarei avant - garde, din America, Gertrude Stein, el se plângea la stânga și dreapta, că nu poate picta corect trăsăturile ei faciale. Procesul stagna și acesta a hotărât să plece pentru o scurtă vacanță în Spania, unde maestrul a început să studieze arta primitivă. Inspirat de cele văzute Picasso imediat a văzut fața lui Stein, drept o mască de piatră, un obiect sculptural totemic. El a spus că Stein și colegii ei expatriați moderniști din Paris nu sunt nici bărbați, nici femei – ”ei sunt americani.”

În această capodoperă florentină renascentistă, deosebit de intimă, un copil se uită în sus la fața uimitoare a bunicului său. Iar fața lui este memorabilă deoarece, pe atunci noblețea sufletului, nu se pupa cu deformările fizice. Ghirlandaio întoarce cu capul în jos idealul de frumusețe renascentist și dezvăluie lumii întregi eroismul desfigurărilor.

Este fața actriței americane de neuitat sau aceasta deja se decolorează în amintirile noastre? Dipticul lui Warhol - în arta medievală un diptic era un altar alcătuit din două părți cu suprafața lambrisată - caută răspuns la această întrebare, prin contrast a două seturi de imagini ”screenprinted.” Într-o rețea de portrete repetate fața lui Marilyn este păstrată în culori sinistre, dar la fel de luminoase și permanente ca o mască mortuară de aur. În cealaltă parte, frumusețea ei se dezintegrează în fața ochilor noștri, procesul de copiere devine unul pierdut, păstrată doar ca o urmă a frumuseții brute care a murit.

Istoricii spun că acest puternic studiu a feței unei persoane în etate, este de fapt portretul mamei lui Rembrandt. Oricine ar fi ea, artistul într-adevăr a pictat pielea ei cu multă sensibilitate, compasiune și ceva mai mult decât atât - un respect pentru înțelepciunea care vine odată cu ridurile de pe față. Empatie lui cu fatță de vârsta înaintată prefigurează profunzimea, mai târzie, pe care o găsim în autoportretele sale, care au documentat procesul de îmbătrânire a artistului.

Unele chipuri din trecutul antic reflectă, în prezent, o claritate uimitoare. Portretele atât de realiste, pur și simplu le fac de neuitat. Nefertiti a fost regina Egiptului din Dinastia a 18-a, "Marea soție" a faraonului Amenhotep al IV-lea. Ei doi au întors spatele artei tradiționale egiptene. Bustul reginei a păstrat un aspect impecabil, pentru o lucrare realizată cu mai mult de 3.000 de ani. Este fantastic și straniu, în același timp, să privești chipul cuiva, care poate cu ușurință să fie cineva din secolul XXI.

Johannes Vermeer - Fata cu cercel de perlă ( c 1665-1667 )
Nu suntem siguri dacă chipul personajul enigmatic din lucrarea lui Vermeer, merită calificativul ”memorabil”, deoarece acesta a fost uitat pentru o perioadă mare de timp. Doar în secolul al XIX-lea, în perioada lui Manet și fotografiei, geniul olandezului a fost redescoperit. Astăzi privirea acestei tinere, care se uită undeva în tăcere, ne bântuie pe fiecare. Fața ei are un amestec scânteietor de o frumusețe obișnuită, care evocă un palid mister.

”Mona Lisa” lumii moderne a fost creată de nimeni altul decât norvegianul Edvard Munch. Unul din reprezentanții de vază a expresionismului, ”Țipătul” a devenit foarte repede tabloul care exprimă perfect starea omului modern zdrobit de angoasele existenţei cotidiene. În locul unui chip real, ne uităm la acele stări interioare, greu de definit a psihicului interior. Munch a realizat patru versiuni ale acestei lucrări, cele mai cunoscute fiind cea în ulei şi tempera pe carton de la Galeria Naţională din Oslo şi tempera pe carton care a fost expusă la Muzeul Munch din Oslo. Iată poezia care descrie motivul său de inspiraţie:

”Mă plimbam pe o cărare cu doi prieteni

Soarele apunea

Dintr-o dată, cerul s-a transformat în roşu sângeriu

M-am oprit, simţindu-mă epuizat şi m-am sprijinit de un gard

Erau sânge şi limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului

Prietenii mei au plecat mai departe, dar eu am rămas tremurând de spaimă şi am auzit un ţipăt infinit străbătând natura.”

În această întâlnire, cu adevărat de neuitat, marele portretist spaniol Diego Velázquez, se uită sincer în fața unui cerb, din parcurile regale - și acesta îl privește înapoi. Eroii lui Velázquez au tot felul de persoane, de la regi la bețivi. Dar în această lucrare el descoperă puterea chipului de animal sălbatic și misterul lor interior. Artistul a putut foarte bine reda adâncimea acelei priviri, care este, fără dubii, una tulburătoare.

Din partea autorului: E corect! Și mie acest top mi se pare incomplet. Să nu excludem nici subiectivitatea, care s-a infiltrat volens nolens, în redacția notorie a celor de la The Guardian. Nu pot să-mi imaginez cum este să faci un ”top cu cele mai memorabile chipuri din istorie” fără ca măcar să ai o reprezentantă demnă feminină, și nu în calitate de model, bunăoară cum ar fi Frida Kahlo, cunoscută pentru autoportretele ei. Sau portretul lui Adele Bloch Bauer, capodopera care leagă nume ca Gustav Klimt, Adolf Hitler, Guvernul Statelor Unite și poporul Austriei. Ah da! Și un soț încornorat care a ales să se răzbune pe soția lui, nici mai mult, nici mai puțin de 135 de milioane de euro. Sau cuplul din ”American Gothic”? sau muncitoarea de pe posterul ”Let’s Do It!”, sau ”Ecce Homo” etc. Se pare că mai este nevoie de un top, doar cu condiția ca acesta să aibă mai multe poziții. Voi de cine v-ați adus aminte?

AUTOR: Nata Andreev

Запись Top 10 cele mai memorabile chipuri din istoria artei впервые появилась Locals.

Nata Andreev: Cum se descifrează ”Heliana Aitch”?

Heliana Aitch:Heliana e numele meu pe bune, iar Aitch (pronunția literei "H" în limba engleză) e pentru atunci când sunt pe artist-mode.

NA: Ce mai face copilul din tine? Cât de greu este să ai grijă de el în timpurile consumerismului, în care trăim?

HA:Copilul e bine, sănătos, cu toane, mofturi, pofte, curiozități. Mă bucur că a rămas și că pot să-l îngrijesc frumos.

NA: Arta este unica ta sursă de existență? Cât de greu ți-a fost ca un tânăr artist?

HA:Da, e singura sursa de venit și până acum nu mi s-a întâmplat să-mi fie greu din punct de vedere financiar, însă mici panici legate de cine sunt și ce-o să fiu se întâmplă periodic. Dar astea cred că sunt ”greutățile” existențialiste care bântuie pe oricine măcar o dată la șase luni…i hope

NA: A trebuit vreodată să-ți justifici stilul, alegerea artistică?

HA:Poate mamei în prima fază…când în loc de vaze cu flori preferam să desenez monștri și chestii mai ”

?nightmarish.”

NA: Tu ai început cu desene și acum la tine pe site găsim jucării, obiecte de decor, ai desenat pe pereții Lisabonei. Cum a fost trecerea de la 2D la tot felul de alte produse?

HA:A fost o trecere naturală pentru că latura crafty s-a arătat încă de când eram mică, într-a V-a mă înscrisesem deja la cursuri de ceramică și picture, iar apoi la design vestimentar. Simțeam nevoia de tehnici cât mai variate în care să mă pot exprima creativ. Așa că imediat dupa terminarea facultății a venit marea relaxare si descoperire de sine și-am început să experimentez din nou.

NA: Site-ul tă nu are decât adresa de email. Cât de activă ești pe rețelele de socializare? 

HA:Stau destul de bine la capitolul asta pe langa site, pe care nu cred ca-l stie foarte multa lume, am o pagina de Facebook, creata special pentru Aitch, pe care updatez constant content legat de munca mea, mai e si Flickr, și Pinterest, iar apoi, mai e si contul de Behance care e un loc magic de conexiune între artiști minunați din toată lumea.

NA: Mulți artiști tineri din prezent crează alandala, la comanda târgului și nu a sufletului. În marea lor dorință de a șoca, eu uită de ce au în suflet. Noi aici în Republica Moldova îi spunem situației ”în realitate eu arăt altfel.” De ce arta nu mai reprezintă atât de bine artiștii contemporani?

HA:Uh, nu pot vorbi în numele altora ”…whatever gets you going…at least it's a start”…mă gândesc că pe măsura ce asimilezi, filtrezi, exersezi, e imposibil să nu ajungi la o formulă personală care să te reprezinte, gen să afli care ți-e particularitatea și cum să te folosești de ea. E drăguț că puteți depista etapa asta și că are și un nume.

NA: Care sunt pasiunile tale în afară de artă? Ai vreo pisică care te inspiră?

HA:Îmi place să mă mut, și când nu pot să mă mut (ideal e din 2 în 2 ani) mut mobila, schimb culorile, inversez camerele… deci mutatul e o pasiune/ ocd care se ține de mână cu călătoritul, iar pe lângă, mai e și gătitul, și el foarte influențabil în funcție de locul în care trăiesc.

NA: La ce lucrezi în prezent?

HA:Momentan la o nouă ilustrație pentru Elle și la jurnalul meu ilustrat de ”casă nouă.”

AUTOR: Nata Andreev

Запись ”Aitch” pentru ”H” iar ”Heliana” pentru fata care niciodată nu a desenat vaze cu flori впервые появилась Locals.

Arta devine mai contemporană ca niciodată. Tot ce mișcă este artistic, tot ce se instalează, se scoate din anus și vagin, are șansele să devină artistic mai mult sau mai puțin. Pentru artiști acum mai mult ca nicioadată nu există tabuuri sau limite și restricții. Spectatorul dă din cap, spune vreo două cuvinte auzite de nu știu de unde și gata! Se spală pe mâini și se întoarce cuminte la serialul preferat și sticla de bere. Anume vocabularul arată cât bine știi ce se întâmplă în lumea artei, deși în prezent lumea face abuz de el, aruncând cu termeni la stânga și dreapta. The Huffington Post a încercat să-și salveze cititorii de situații jenante și a făcut lista cu 10 cei mai utilizați termeni din artă și ce însemnă de fapt.

   Postmodernism

”Postmodernism” este cuvântul pe care-l auzi deseori când se vorbește despre romanele lui Don DeLillo, înregistrările lui Philip Glass sau citând ceva din ”ad nauseam”-ul lui Foucault. Logic acesta ar trebui să însemne ”tot ce urmează după modernism,” dar termenul, de fapt, se referă la o schimbare foarte specifică în esteticul artei, arhitecturii și literaturii din secolul XX. ”Postmodernismul” a fost o reacție, sau chiar mai mult, respingerea la tot ce era ”modernism”. În timp ce gânditorul ”modern” a căutat adevăruri științifice, filozofice și spirituale, mintea ”postmodernă” este sceptică la orice teorii sau ideologii, care pretind certitudine absolută. În schimb, pledează pentru adevăruri relative, experiența personală și interpretările individuale ale lumii. Exemple de artiști postmoderniști ar fi: Sol LeWitt ( cunoscut pentru furnizarea instrucțiunilor la operele sale de artă, astfel încât oricine să poată reproduce un ”LeWitt” original) și Lawrence Weiner.

    Art Deco

Uneori este foarte tentant să le spui lucrurilor vintage ”art deco” dar asta ar fi o mare greșeală. Conform dicționarului Merriam-Webster, ”art deco”este "un stil de design popular în anii 1920 și 1930, caracterizat, în special, prin contururi îndrăznețe, forme geometrice, zig-zaguri și utilizarea noilor materiale.” Vinovat de popularitatea termenului se face arhitectul Le Corbusier, iar reprezentările cele mai vădite ale termenului sunt clădirile Chrysler Building și La Maison Cubiste.

    Monocromatic

Surprinzător sau nu dar ”monocromatic” nu înseamnă alb-negru, termenul se descifrează drept ”o singură culoare sau nuanță” de la cuvintele ”mono” și grcescul ”chroma” pentru culoare. O lucrare monocromatică implică diferite nuanțe și tonuri, având la bază una din culorile negru, albastru, roșu și verde, etc.

    Expresionism

”Expresionism abstract.” ”Neo-expresionism.” ”Expresionism german.” Este dificil să înțelegi diferența dintre aceste clasificări, fără a cunoaște, în primul rând, ceea ce este de fapt ”expresionismul.” Artiștii expresioniști au scopul de a surprinde emoțiile subiective și sentimentele unei persoane, în locul realității obiective, drept răspuns la anumite obiecte și evenimente. Exemple de artiști expresioniști ar fi: Wassily Kandinsky, Paul Klee sau Mary Wigman.

   ”Readymade” sau ”Gata-făcut”

”Readymade” sună ca un termen folosit pentru a descrie produsele semipreparate, dar datorită lui Marcel Duchamp, acesta se referă la o metodă de producție care implică prezentarea obiectelor găsite, drept artă. Iată definiția pe care o dă Muzeul de Artă Modernă: ”un readymade este un obiect prefabricat, izolat din contextul său funcțional și ridicat la rangul de artă, prin simplul act de selecție a unui artist.”

 Futurism

Uitați de ”futurist” pentru că ”futurism” înseamnă ceva cu totul diferit! Apărut în Italia secolului XX, mișcarea de artă a subliniat și glorificat concepte cum ar fi viteza, tehnologiile, tinerii, industriile și pericolele. Artiști precum Umberto Boccioni, au pictat mișcarea și dinamismul mașinilor, împreună cu frumusețea întinsă a peisajelor urbane.

Contemporan

Pentru curatorii din muzee, distincția dintre arta modernă și cea contemporană, este la fel de evidentă ca diferența dintre o legumă și o bucată de friptură, dar nu și pentru toată lumea. Această diferență ține mai mult de cronologie. Operele de artă modernă fac parte din perioada anilor 1860 și 1970, și cuprind genuri ca fovismul, cubismul, expresionismul, o mare parte din minimalism și pop art. În schimb cea contemporană este ”făcută și produsă de artiștii din zilele noastre.” Practic tot la ce te uiți azi și îți spui că ”și un copil de la grădiniță desenează mai bine!” , ”bucata asta de ghips stă în muzeu și este păzită?!” sau ca în imaginea de mai sus ”acest câine costă de la 35 de milioane de dolari și mai mult.”

 ”Shade” sau ”Nuanță”

Ați folosit, probabil, până acum, cuvintele ”nuanță”,”hașură”, ”umbră” și ”ton” în mod incorect, cel puțin, în sensul artistic al acestora. În primul rând, ”nuanță” este un cuvânt folosit pentru a desemna cele 12 culori pure din paleta de culori: cele trei culori primare, trei culori secundare, terțiare și șase culori. Respectiv o ”tentă” este oricare dintre cele 12 culori, cu alb adăugat. O ”nuanță” este orice culoare cu negru adăugat. Și un ”ton” este orice culoare combinată cu alb-negru (gri). Simplu de tot!

Avant-garde

Dicționarul Merriam-Webster definește ”avant-garde” drept ”o intelectualitate care dezvoltă concepte noi sau experimentale, în special în domeniul artelor.” Dicționarul Oxford pare să fie de acord, descriind termenul drept ”idei și metode noi, experimentale în artă, muzică sau literatură.” Deci, în acest caz, posibil că este incorect să descrii orice roman și proiect de artă radical drept ”avant-garde.”

    Modernul din mijlocului secolului

Cel mai simplu mod de a defini modernul din mijlocului secolului ar fi: evoluția designului modern, de la mijlocul secolului XX. O explicație mai nuanțată, o puteți găsi în cartea scrisă de Cara Greenberg.

AUTOR: Nata Andreev

Запись 10 termeni din artă care nu înseamnă ceea ce ai crezut până acum впервые появилась Locals.

Zilele trecute tânăra artista din Elveția, Milo Moire, a tulburat comunitatea, din nou, cu prestația "PlopEgg # 1, the birth of a painting", care a avut loc în Germania.

Urcată pe două scări, Milo le demonstra vizitatorilor ”Art Cologne”, cum începe arta ei. Iar ea începe anume din vagin, în care artista a introdus ouă pline cu un amestec colorat. Artista le dădea drumul în jos pe o pânză albă. 20min.ch scrie că Milo a declarat pentru ziarul ”Le Matin” că nu a vrut să devină cap de afiș și să capteze atenția celor din jur. Greu de imaginat cum asta se putea întâmpla, că doar nu în fiecare zi vezi așa performance. The Guardian a numit totul o glumă și o imitație luată prea în serios de lumea artei. Dacă e să ignorăm comentariile pe care ea le face pentru Huffington Post, tot performanceul seamănă izbitor de mult cu showul care apare la începutul filmului italian, premiat la Oscar anul acesta, ”La Grande Belezza” și parelele pot fi trase. Volens nolens, Milo a ajuns în gura tuturor, bineînțeles ”împotriva dorinței ei.” Și asta nu e pentru prima dată. Performanceul ei de anul trecut ”The Scrypt System” a adus-o în obiectivul mediatic, poate pentru măria artei, poate doar că s-a plimbat goală prin stațiile de metro din Düsseldorf. Iată ce au avut de spus tinerii noștri artiști despre ouăle colorate a lui Milo.

 Geta Baheta , fotograf: Arta modernă nu contenește să mă dezamăgească. În ultimul timp sufăr șoc după șoc, răsfoind paginile internetului. Cele mai șocante au fost expoziția fotografică cu orificiul anal fotografiat în macro.

Apoi tânăra artistă, susținută intens și de Lady Gaga,pe care a invitat-o și la unul din concertele ei, să vomite în direct pe scenă, laptele colorat pe care îl băuse cu ceva minute mai devreme, astfel creând o minunată ”diaree” numită operă de artă.

Ultima picătura desigur a fost descoperirea altei ”artiste” chiar în ajunul sfintelor sărbători de Paști. Această stă cățărată pe un suport, în aer liber, sub care e așternută o coală mare de hârtie. ”Artista” își introduce astfel ouă în vagin, după care le screme de la 1,5 metri înălțime pe foaia de sub ea.

Aceasta tendință degenerată din secolul 21 nu îmi provoacă nimic altceva decât o profundă greață fizică și sufletească. Avem nevoie de o nouă Renaștere, și de apariția unor maeștri ai frumosului cu idealuri mărețe, cum erau Michelangelo, Da Vinci, Rafael, Botticelli. Avem nevoie de arta frumoasă, nu de mizerie ce șochează prin prostie.

 Oleg Condrea, animator: Aș zice că e un performance destul de extremal. Artista are la bază o idee, dar a  ales cel mai extrem limbaj de a o prezenta publicului.

Acest limbaj e destul de complicat, nu oricine poate expune idee printr-o faptă, un dans sau chiar flashmob. Și toți tind spre libertate, spre liberă expresie, toți neagă canoanele.

Dar cu ce scop? Am rămas noi oare inspirați sau uimiți de talentul ei? Complicat. Performance-ul încă e un teenager neascultător care o să crească și o să ne uimească.

AUTOR: Nata Andreev

Запись La ce bun nouă ouăle colarate din vaginul lui Milo Moire? впервые появилась Locals.