POPULAIRE

Franța, 2012

IMDB 6.8

Regie: Régis Roinsard

Protagoniști: Romain Duris, Déborah François, Shaun Benson, Bérénice Bejo

Dragoste pe vârfurile degetelor

Pelicula franceză Populaire în regia lui Régis Roinsard, a fost prezentată în cadrul Festivalului Filmului Francofon, desfăşurat la Chişinău între 22 şi 30 martie în incinta cinematografului Gaudeamus. Stilizat după comediile romantice din anii ’50-’60 ai secolului trecut, filmul cucereşte prin decoraţiile vintage pline de culoare şi foarte stilate, prin farmecul personajelor, o anumită naivitate a subiectului şi a unei neobişnuite senzaţii de sărbătoare, care nu ne-a părăsit pe întreg parcursul celor aproape două ore cât a durat.

Rose Pamphyle e o tânără de 21 ani care locuieşte în provincie cu tatăl său şi visează să se ocupe cu ceva interesant. Cum aproape fiecare deceniu îşi are profesiile de top la care râvnește majoritatea, în perioada când se desfăşoară acţiunile filmului, pentru tinerele domnişoare era în vogă să fie secretare. O mulţime de cunoscuţi şi legături noi din cercurile cele mai prestigioase, călătorii, impresii, afaceri.

Deşi la început nu se pricepe foarte bine la ce şi cum trebuie să facă şi arată mult mai puţin încrezută în sine sau ambiţioasă decât toate celelalte pretendente, Rose este angajată în calitate de secretară într-o firmă de asigurări. Asta şi datorită farmecului său, dar mai ales, datorită vitezei cu care dactilografiază.

Secvenţele în care ea bate la maşină cu o preocupare şi un entuziasm nemaivăzute, stârnesc zâmbetul. Maşinile de scris au fost făcute pentru domnişoare, nu pentru elefanţi, într-un moment dat, îi face observaţie şeful său, Louis, când este deranjat de zgomotul pe care-l produce maşina de scris. La locul de muncă, Rose aduce cu dezinvoltură mai mult haos şi încurcătură decât ordine, însă în curând se dovedeşte că Louis nu a greşit cu alegerea şi îi propune noii sale angajate să participe la o competiţie pentru dactilografe. În acest scop, îi propune să se mute la el şi-i devine şi antrenor. Din acest punct porneşte şi istoria de dragoste dintre aceşti doi.

Rose, în interpretarea actriţei Déborah François, e adorabilă. Nu e uimitor că personajul aminteşte de Audrey Hepburn sau de tânăra Catherine Deneuve în Les paraplues des Cherbourg (Umbrelele din Cherbourg), precum, de altfel, şi decoraţiile amintesc de această producţie franceză, odată ce regizorul a urmărit să redea atmosfera romantică, vie şi plină de culori a acelei perioade cinematografice.

Louis, interpretat de Romain Duris, e un personaj care cucereşte şi el publicul. Un tânăr preocupat de afaceri, serios, atrăgător, dar cu un ceva anume întâmplat în trecut, care, poate din anumite motive îi provoacă în prezent remuşcări sau tristeţe. Poate de aceea, chiar şi atunci când e dur şi răneşte sentimentele tinerei Rose, îndrăgostite de el, intuim că totul nu-i chiar atât de simplu cum pare şi că, la sigur, există vreun motiv care l-a făcut să se comporte în acest fel. Nu trebuie decât să aşteptăm să-l descopere el însuşi. Şi să-l înlăture.

Subiectul destul de bine construit al filmului, permite ca istoria succesului campioanei la dactilografiat şi istoria de dragoste de pe fundal, să se desfăşoare concomitent într-un fel în care filmul să capete acea minunată calitate de a fi privit dintr-o răsuflare.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.

Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: POPULAIRE впервые появилась Locals.

ABOUT SCHMIDT

SUA, 2002

IMDB 7.2

Regie: Alexander Payne

Protagoniști: Jack Nicholson, June Squibb, Kathy Bates, Hope Davis, Dermot Mulroney

Scrisori către...

E un film în care e vorba despre un lucrător al companiei de asigurări, Schmidt, care îşi încheie cariera, plecând la pensie, înlocuit fiind de un tânăr ambiţios. Dintr-o dată, Schmidt are tot timpul din lume să facă ce vrea. Să meargă într-o călătorie cu rulota, împreună cu soţia, să se dedice vreunui hobby... Ce altceva? Dintr-o dată, Schmidt se trezeşte în faţa unei realităţi foarte triste.

Există adevăruri care, odată conştientizate, lasă o urmă de profundă tristeţe, care nu poate fi ştearsă, poate fi doar retuşată, alinată. Că viaţa trece, că e banală, că în trecerea aceasta a ei, nu s-au întâmplat chiar atât de multe lucruri măreţe sau interesante, cel puţin, nu s-au întâmplat toate acelea la care visai când învăţai la şcoală. Că lumea e mare şi că nu-i atât de uşor să faci ceva, ca să fii remarcat sau apreciat. Că singurătatea, mai ales la o vârstă înaintată, e foarte amară. Despre astfel de adevăruri se poate spune în diferite moduri: neserios, ludic, dramatic, patetic, insistând pe tragedie, pe melancolie sau pe sentimentalism.

Prin intermediul filmului About Schmidt, regizorul american Alexander Payne (cel mai recent film al căruia, Nebraska, a atras deja atenţia cinefililor şi criticilor de film) reuşeşte să facă aceasta în tonalitatea cea mai potrivită, dacă nu chiar perfectă: laconic, cinic sau uşor ironic şi cu toate acestea – foarte emotiv. Din fericire, emotivitatea atât de sinceră şi neaşteptată, deşi firească, erupe cu toată puterea ei eliberatoare abia spre sfârşit. Dar până a simţi ceea ce simte şi eroul în acele clipe, e nevoie să-l urmăriţi cu atenţie pe tot parcursul filmului.

În asta constă una dintre principalele calităţi tari ale filmului – rolul principal e interpretat de Jack Nicholson, o alegere nici că se poate mai bună. Datorită jocului său actoricesc, personajul capătă o profunzime pe care o simţi doar privindu-l, urmărindu-i mimica, urmărindu-l cum tace sau doar stă pe scaun, pare că, practic, nici nu e nevoie să mai spună ceva pentru a convinge. Schmidt e un personaj care, într-o interpretare proastă ar fi putut să ruineze întreg filmul. E destul de obişnuit, închis în sine, dur în aparenţă şi cinic, orgolios, Nicholson însă face ca acesta să-l seducă pe spectator şi să-l ţină cu ochii pe el.

Forma originală prin care Schmidt ne vorbeşte, mai exact – se confesează, o reprezintă scrisorile pe care le trimite unui copil orfan de şase ani din Africa și pe care-l ajută cu bani. În aceste scrisori, Schmidt meditează asupra vieţii sale şi se dovedeşte că el însuşi are nevoie de aceste confesiuni. Puţin probabil ca pe Ndugu din îndepărtata Africă să-l intereseze că bătrânul Schmidt este dezgustat de propria soţie, toată viaţa întrebându-se cine e femeia asta oribilă care doarme într-un pat cu dânsul. E cinic, dar e adevărat. Peste puţin timp, soţia moare pe neaşteptate şi Schmidt este atins de tristeţe şi părere de rău, gândindu-se că a cam exagerat şi că cel mai bine realizezi importanţa unor lucruri abia când le pierzi.

Schmidt are o fiică pe care o iubeşte mult şi pe care vrea s-o convingă să-şi anuleze nunta pentru că lui îi displace alesul inimii ei. Întreprinde o călătorie, de unul singur, cu rulota, pentru asta. Pare ultima lui şansă de a face ceva. Ceva valoros, care să dea un rost existenţei sale. Eşuează. O apreciere şi o anumită valoare a faptelor sale, cât de mică nu pare, intervine spre sfârşit într-o formă, mai degrabă, ironică, bizară şi totodată tristă. Un final foarte emoţionant, totuşi.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись FILMUL DE DUMINICĂ: ABOUT SCHMIDT впервые появилась Locals.

LE PREMIER JOUR DU RESTE DE TA VIE

Franța, 2008

IMDB 7.7

Regie: Rémi Bezançon

Protagoniști: Jacques Gamblin, Zabou Breitman, Déborah François, Pio Marmaï, Marc-André Grondin

Caleidoscop familial

Ne plac filmele franceze. Au un farmec aparte. Majoritatea dintre ele, sau cele pe care le-am îndrăgit deja, sunt sincere, amuzante, ingenioase și cumva foarte aproape de propriile trăiri din viață. Pentru duminica aceasta avem un film despre valorile familiei.

Le premier jour du reste de ta vie (Prima zi din restul vieţii tale) de Rémi Bezançon, ne-a câştigat simpatia prin felul original în care dezvăluie secvenţe dintr-o familie obişnuită. În membrii acestei familii, nu este exclus să se recunoască unii sau chiar majoritatea, odată ce fiecare dintre ei reprezintă un fel de personaj-tip.

Situațiile din film sunt de felul celor care se întâmplă destul de des, pentru că se referă la etape din viață precum adolescența, maturizarea, întemeierea unei familii, vocația, criza vârstei de mijloc, pierderea cuiva. Cu toate acestea, filmul nu poate fi considerat banal. E foarte viu, dinamic, cu glume și pe alocuri cu o ironie din acea specifică anume europenilor, cu jocul actorilor la nivel și cu o coloană sonoră bună.

Cei cinci membri ai familiei, soţii Duval şi trei copii – doi fii şi o fiică, sunt prezentați ca într-un caleidoscop, regizorul având grijă să povestească despre fiecare în parte, dar totodată să dea și imaginea de ansamblu. De asemenea, sunt selectate și arătate doar cinci zile diferite de pe parcursul mai multor ani în care au loc întâmplări mai mult sau mai puțin cruciale pentru careva din ei sau pentru întreaga familie.

Astfel, mai întâi facem cunoștință cu Albert, fiul mai mare, care hotărăște că a venit timpul să se mute din casa părinților și să locuiască singur. Peste câțiva ani o avem în prim plan pe sora lui, Fleur, care trece printr-o perioadă de adolescență după toate regulile – Nirvana, conflicte cu mama, atitudine rebelă (nemotivată, bineînțeles), prima experiență sexuală și dezamăgirile în dragoste și consecințele acesteia, destul de dramatice.

Raphael, celălalt fiu,nu-și poate găsi scopul. Nici iubita. Istoria lui e poate cea mai delicat și cu gust schițată din tot filmul – firea lui sensibilă și romantică, tânăra de care se îndrăgostește într-o noapte și pe care nu o mai întâlnește vreodată, muzica de care e pasionat tatăl său și pe care i-o transmite și fiului, talentul în degustarea vinurilor și viitoarea carieră, în ciuda faptului că o vreme îndelungată pare a fi o fantomă rătăcită – toate acestea conferă filmului o atmosferă plăcută și o ușoară intrigă.

Tatăl vrea să lase fumatul, mama e îngrijorată că nu mai e atrăgătoare. Și mai e și bunelul, care e adorabil, un francez cu farmec, bun cunoscător de vinuri. El și fiul său nu par a se înțelege prea bine, dar e clar că totuna țin unul la altul, cum se și întâmplă adesea în familie. Din păcate, bunelul a avut dreptate, când, într-o secvență de la începutul filmului, îi spunea fiului, în felul său ironic (care, de fapt, nu face decât să-i mascheze afecțiunea și îngrijorarea) în ce mod acela se va putea lăsa, în sfârșit, de fumat.

În ansamblu, e un film pozitiv, care demonstrează că până și cele mai complicate momente pot fi depășite. Că tristețea e urmată de zâmbet.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: LE PREMIER JOUR DU RESTE DE TA VIE впервые появилась Locals.

SPRING, SUMMER, FALL, WINTER... AND SPRING

Coreea de Sud,  2003

IMDB 8.1

Regie: Kim Ki Duk

Protagoniști: Oh Yeong Su, Kim Ki Duk, Kim Yeong Min, Seo Jae Kyeong, Yeo-jin Ha

Ciclurile naturii, ciclurile vieții

Una dintre trăsăturile distincte ale filmelor regizorului sud-coreean Kim Ki Duk, este simbolismul cu care sunt încărcate operele sale, ceea ce le face să fie, mai degrabă, niște parabole. Interpretările pot fi diferite, multiple, în dependență de experiența, inteligența și disponibilitatea de a medita sau de a ruguma cele văzute, a fiecărui spectator în parte. Cu toate acestea, filmele îi sunt și destul de accesibile, marele public cunoscându-l destul de bine și îndrăgindu-l. Filmele asiatice, în general, ne atrag atenția prin exotismul lor și în cele mai dese cazuri, filosofia, ca o componentă de bază a acestora.

Evenimentele se desfășoară de-a lungul câtorva decenii, iar secvențele cele mai semnificative din viața protagonistului ca dragostea, gelozia, crima, revolta, resemnarea, sunt prezentate pe fonul schimbării anotimpurilor, ceea ce-l transformă într-un film meditativ, poetic, frumos. Conform fiecărui anotimp – întâmplări pe potrivă. Și dacă primăvara ni se asociază cu nașterea, atunci iarna e extrema cealaltă.

Îi conferă un anume farmec și o atmosferă și dialogurile reduse la minim, lipsa de nume ale personajelor, care nici nu sunt prea multe și corespund strict necesarului în film, prezența elementelor din Buddism, a ieroglifelor chinezești și multor altor simboluri.

Cât privește anume Buddismul, pe filosofia și elementele căruia s-a bazat Kim Ki Duk, nu e necesar să cunoști îndeaproape sau să accepți învățăturile acestei religii, pentru a înțelege cele care se întâmplă. Regizorul utilizează drept materie natura și frumusețea ei, legile căreia sunt pe înțelesul tuturor.

Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring își anunță, chiar din titlu, simbolismul. Ne gândim la natura ciclică a lucrurilor, la continuitate, repetare, la trecerea timpului, la moarte, naștere, renaștere… Ciclurile naturii, la rândul lor, cuprind ciclurile vieții omului, toate au un început și un sfârșit, care la rândul lor, sunt preluate iarăși și iarăși, nimeni nefiind în stare să se opună acestei orânduiri firești și toate, oricât de mici sunt, fac parte dintr-un tot întreg.

Perindarea anotimpurilor nu fac decât să ilustreze acest adevăr pe cât de simplu, pe atât de profund. Regizorul s-a folosit de această metaforă cu destulă iscusință și a reușit, pare-se, să creeze un film, care să fie pe placul unor categorii foarte diferite de amatori de film.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: Spring, Summer, Fall, Winter and Spring впервые появилась Locals.

L'écume des jours (Franța, Belgia) 2013IMDB 6.6

Regie: Michel Gondry

Protagoniști: Romain Duris, Audrey Tautou, Omar Sy, Gad Elmaleh

Spuma zilelor 

Regizorul francez Michel Gondry este deja cunoscut cinefililor datorită filmelor sale care conțin o anumită doză de suprarealism și un romantism aparte. În special, ne amintim de Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Strălucirea eternă a minţii neprihănite) și La science des rêves (Știința somnului). Ca și majoritatea regizorilor din tagma celor care fac art-house, Michel Gondry își are propriul stil și niște laitmotive recunoscute de public, pe care el le mai exploatează cu ocazia încă a unui film. Această ocazie e L'écume des jours, o ecranizare după romanul omonim a lui Boris Vian, scris în 1947.

E o poveste în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt, scria autorul în prefața cărții și tot asta se poate spune și despre filmul lui Michel Gondry, odată ce acesta nici n-a deviat prea mult de la original. E o poveste de dragoste, în sine, obișnuită. Colin, un tânăr interesant, bogat, plin de viață, se îndrăgostește de o fată drăguță, pe care o ia în curând de soție și care, tot curând, se îmbolnăvește grav, iar tânărul e nevoit să-și caute de lucru pentru a avea bani destui pentru tratament.

Neobișnuită însă e maniera și limbajul în care e povestită. Neobișnuit ni se pare totul și e mai ușor să o acceptăm așa cum e decât să încercăm să înțelegem, de ce realitatea pe care ne-o așterne pe ecran regizorul, e una cu picioarele în sus, absurdă, la o limită bizară a romanticului/comicului cu tragicul. Căci acolo unde drama e evidentă și e redată într-un fel în care-i poți simți profunzimea, până și într-o realitate oblică în care, la început, te pierzi ca într-un labirint sau un vis (și urât, și frumos în același timp), conștientizezi amărăciunea și zădărnicia a toate care (ni) se întâmplă.

Personajele lui Vian/Gondry trăiesc într-o lume în care bucătarul prinde peștii pentru cină chiar din robinet, momindu-i cu pastă de dinți cu gust de ananas, șoriceii vorbesc și prind razele de soare, ce locuiesc chiar la bucătărie. Există diferite lucruri utile și distractive precum piano-cocktail-ul – o invenție cu clape de pian care produce cocktail-uri cu gustul și aroma piesei muzicale interpretate. La petreceri se dansează un dans în timpul căruia picioarele devin enorm de lungi și de elastice (ceva asemănător e și în La science des rêves), la patinoar moartea celor care cad pe jos e privită ca ceva obișnuit și normal, iar fata în care te îndrăgostești poartă numele piesei tale preferate de jazz – Chloe. Și există o boală precum cea în cazul căreia în plămâni crește un nufăr mare.

Și e mult Duke Ellington în această istorie. Muzica lui face ca pereții odăii să se rotungească, să se strângă încetul cu încetul și totul în jur să capete o atmosferă. Acest soi de „transformare” foarte perceptibilă, e un procedeu pe care Michel Gondry îl va urma pe tot parcursul filmului – pereții odăii iubitei devin tot mai înguști și mai întunecați pe măsura evoluției bolii, afară e din ce în ce mai posomorât, oamenii sunt tot mai posaci și mai agresivi, mai inumani – sau poate că doar așa i se arată realitatea lui Colin, odată ce nimic nu-l mai bucură? Cu evoluția subiectului, se schimbă și culoarea peliculei – într-un moment dat, ne trezim că nu mai sunt culorile vii de la început, apoi că nu mai sunt deloc, că e un film alb-negru.

Chiar dacă poate părea, mai ales la început, supraîncărcat cu elemente fanteziste sau absurde și foarte colorate în stilul lui Gondry, elemente ce sustrag atenția și îngreunează percepția, Spuma zilelor, e totuși o ecranizare reușită a unui roman în sine greu de ecranizat (aici stilul care debordează de tot felul de lucruri neașteptate și ciudate, e tocmai potrivit pentru alegoriile lui Vian) și e un film care merită văzut pentru atmosfera insolită, puternică și pentru felul în care o istorie spune lucruri binecunoscute și triste, într-o formă ingenioasă.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: L’écume des jours впервые появилась Locals.

BENNY & JOON (SUA)

1993

IMDB 7.2

Regie: Jeremiah S. Chechik

Protagoniști: Johnny Depp, Mary Stuart Masterson, Aidan Quinn

Un film pozitiv

Benny & Joon e, în primul rând, un film care emană bunătate și lumină. Senin, romantic, ușor naiv, puțin amuzant, totodată simplu. O comedie romantică din 1993 – o bună ocazie să ne întoarcem puțin în trecut și să vedem/să ne amintim cum erau comediile romantice americane la începutul anilor ’90.

Subiectul filmului e unul destul de clasic. Benny și Joon sunt frate și soră, ambii drăguți și ciudați. Ciudată, în special, e pictorița Joon, prin faptul că are adesea tendința să ardă câte ceva și în general, trebuie mereu s-o supravegheze cineva, căci altfel riscă să fie luată la clinica de psihiatrie. Astfel, fratele îi poartă toată grija de care e în stare și din această cauză își cam neglijează viața personală. Într-un moment dat, apare Sam, care în viața de zi cu zi pare să-i interpreteze non-stop pe actorii comici Charlie Chaplin sau Buster Keaton.

Vorbind despre al treilea protagonist al filmului, Sam, nu putem să omitem faptul că e jucat de Johnny Depp. Johnny Depp în rolul unui tip ciudat? Ce-i nou în asta?, veți întreba. Vedeți la Tim Burton numai câte personaje bizare sunt interpretate de Depp. Sau în același Arizona Dream de Emir Kusturica. Așa că filmul din duminica asta, e de remarcat, nu e unul dintre cele mai cunoscute și mai populare cu acest actor. Ceea ce nu înseamnă că nu merită privit. Ba din contra. Mai mult ca atât, Benny & Joon merită privit nu doar pentru a vă mai convinge încă o dată cât de bun e Depp.

Odată apărut în viața celor doi, Sam aduce cu sine nonșalanța, glumele și încrederea în faptul că e absolut normal să fii diferit, să fii ciudat, un pic nebun și să te deosebești de toți ceilalți. Cine mai mult ca oricând, are nevoie tocmai de această încredere, dacă nu Joon?

Joon, care obișnuiește uneori să prepare sandwich-uri printr-o metodă foarte specială și curioasă – cu ajutorul fierului de călcat, pare să-l întâlnescă pe Sam în momentul cel mai potrivit. Între cei doi apare o atracție firească. Sentimentul îi aduce liniște și armonie pictoriței cu psihicul instabil, influențată de părerile celor din jur despre ea, iar Sam, și așa plin de viață, doar poate că mereu singur, capătă pe cineva cui să-i dăruiască gingășie. Fiecăruia-i revine partea lui de fericire. Puțin cam prea ideal?

Și ca să nu pară prea ideal totul, Benny se opune acestei relații. O face, mai degrabă, dintr-un impuls de a-și apăra sora de ceva nou care i s-a ivit în cale, o reacție absolut normală, deși motive întemeiate de a le interzice celor doi să se bucure unul de altul nu sunt. Poate tocmai de aceea, Benny & Joon e un film atât de cuminte și de luminos – până și momentele mai puțin pozitive par numai să le fie de folos protagoniștilor: în urma conflictului, se deznoadă toate ațele din ghemul cu multe noduri din viața lui Benn și a lui Joon. Fiecare dintre ei, dar mai ales Joon, înțelege ce anume și de ce nu mergea bine și ce trebuia de făcut. Și ce trebuie schimbat, poate.

Ca și majoritatea comediilor romantice cu o doză mare de bunătate și de soare adăugată în ele, acesta e un film numai bun de privit în zilele mai posomorâte, când pare că ceva nu e ok și când puțină nostalgie și un happy-end clasic nu strică. Între timp, poate se schimbă atitudinea și dispoziția și ziua nu mai e una mohorâtă. Perechea potrivită se găsește, toate fricile și fobiile pot fi depășite, așa că, hai, curaj, totul o să fie bine! Și cine a spus că sandwich-urile nu se pot prepara și cu ajutorul fierului de călcat?

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: BENNY & JOON впервые появилась Locals.

AGLAJA  (Hungary | Romania | Poland)

2012

IMDB 7.1

Regie: Krisztina Deák

Protagoniști: Eszter Ónodi, Babett Jávor, Piroska Móga, Zsolt Bogdán 

De ce fierbe copilul în mămăligă?

Există ceva special în filmele despre familiile de emigranţi. Parcă te și aştepţi la o soartă tumultoasă şi dramatică, mai ales la una de artişti sau de oameni care poartă în sine poveri din trecut. Indiferent dacă își doresc sau nu să scape de ele, au ceva de adus și de spus lumii.

Are şi filmul Aglaja în centrul acţiunii o familie de emigranţi. Un film care redă foarte viu atmosfera specifică și greutățile acelor ani. A vizitat mai multe festivaluri europene şi a luat şi premii. Este o ecranizare după romanul De ce fierbe copilul în mămăligă scris de Aglaja Veteranyi, provenită dintr-o familie româno-maghiară de emigranți. Aceștia-și câștigă traiul îndeplinind trucuri la circ. Împreună cu personajele, suntem prinşi în perioada României comuniste. Dar mai mult ca atât, suntem prinşi în istoria acestei tinere.

Aglaja e un copil frumos și ciudat, cum i se și cuvine să fie unui copil de circari, încalță pantofii mamei care-i sunt încă, bineînţeles, mari și se dă cu ruj. Se roagă pentru mama sa de fiecare dată când aceasta are un număr pe scenă. Aglaja încearcă acel soi de frică ce paralizează și traumează. Și creează dependențe, iar dependențele sunt dureroase. Și mai ales, te orbesc.

Viața ei pare capturată în acea lume coloră, vie şi cumva grotească, o lume cu zâne şi monştri, cum e capturat într-o capcană piciorul încă zvelt al animalului. Deşi pare că circul dăruiește spectatorilor doar bucurie, zâmbet şi distracţie, e în realitate o lume dură,  încărcată de o presimţire a inevitabilului, a unui sfârşit tragic. E şi o atmosferă potrivită în film, care accetuează toate aceste trăiri.

Prin faptul că explorează lumea circului, ar putea aminti de Fellini, dar şi de Almodovar, dacă e să ne gândim la diversele şi uneori bizarele relaţii din familie, mai ales dintre femei - mame şi fiice (de altfel, e şi filmat de o femeie - Krisztina Deák), relaţii bazate mai mult pe dependenţă. Filmul Aglaja conţine în sine, ca şi circul însuşi, ceva deopotrivă terifiant și ademenitor. Nu e un film greu, dar îţi acoperi ochii cu palma şi urmăreşti printre degete când se termină cu bine numerele periculoase interpretate de circaci pe scenă, pentru că încerci aceeaşi spaimă ca şi Aglaja şi te întrebi, cum o va marca această experienţă din copilărie, o va face mai puternică sau din contra, mai vulnerabilă?

Aglaja dezvăluie cu sinceritate şi cu amănunte o istorie cu care empatizezi pe parcursul filmului, care te pune să te gândeşti la anumite la lucruri şi, normal, te face să fii curios cu ce se va termina. Se va face oare şi ea o femeie cu părul de oţel ca şi mama ei, repetându-i, ca după modelul  unui cerc vicios, soarta? Şi de ce ficele adesea repetă ceea ce au fost sau mai sunt mamele lor?

Sunt de remarcat caracterele celor două – mamă şi fiică, ambele puternice. Prima-şi pune viaţa în pericol pentru a câştiga bani, poate şi pentru a fi faimoasă, a doua rezistă, fiind în fiecare zi supusă îngrijorării, iar crescând îşi caută propria cale. Prin asta, dar şi nu numai, e un film care poate fi apreciat şi pentru universalitatea mesajului pe care-l aduce cu sine, că poate fi privit în întregime şi ca o metaforă, mai ales pentru că lumea uşor fantastică, ca o halucinaţie sau un coşmar şi felul în care e văzută această lume de un copil speriat şi încordat te face să te gândeşti că sunt mulţi cei care au o experienţă a sa, o legătură aparte cu cineva care i-a influenţat cursul vieţii mai departe. O teroare interioară, personală, poate că există în fiecare.

Vizionare plăcută!

Ne vedem la sfârșitul următoarei.
Marina și Mihai

Запись Filmul de duminică: AGLAJA впервые появилась Locals.