Filmul “SIERANEVADA” (2016) la Cinema Odeon
Sâmbătă, 22 octombrie, la ora 20:00, Cinema ODEON
În reluare, duminică, 23 octombrie, ora 14:00, Cinema ODEON
SIERANEVADA (2016), 173 min.
Scenariu şi Regie: Cristi Puiu
Imagine: Barbu Bălăşoiu
Distribuţie: Mimi Brănescu, Dana Dogaru, Ana Ciontea, Tatiana Iekel, Judith State, Marin Grigore, Rolando Matsangos, Simona Ghiţă, Cătălina Moga, Ilona Brezoianu, Sorin Medeleni, Bogdan Dumitrache, Ioana Crăciunescu, Marian Râlea, Valer Dellakeza, Andi Vasluianu, Eugenia Bosânceanu
Acțiunea din „Sieranevada” are loc la trei zile de la atentatul din redacția săptămânalului parizian Charlie Hebdo și la patruzeci de zile de la moartea tatălui său, când Lary, un medic trecut de 40 de ani, urmează să își petreacă ziua de sâmbătă, însoțit de tânăra lui soție, în sânul familiei, reunite cu ocazia comemorării celui dispărut. Evenimentul, însă, nu se derulează conform așteptărilor.
Cristi Puiu a debutat în 2001 cu „Marfa și banii”, care a avut premiera în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs a Festivalului de la Cannes şi care a dat startul neoficial al Noului Val din cinematografia română. În 2004 a câştigat Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de Film de la Berlin, cu „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”. În 2005 a obţinut trofeul secţiunii Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, cu „Moartea domnului Lăzărescu”. În aceeaşi secţiune a Cannes-ului a participat în 2010 cu „Aurora”, iar 2014 a avut un scurtmetraj inclus în filmul colectiv internațional „Podurile din Sarajevo”, prezentat într-o proiecție specială. „Sieranevada” a avut premiera mondială în Competiţia Oficială a ediţiei din acest an a Festivalului de la Cannes şi este propunerea României la Premiile Oscar.
Întâlnire cu Apocalipsa
Înainte de a pleca de la parastasul de sâmbătă unde fusese îndelung aşteptat, bătrânul preot le povesteşte protagonistului, medicul Lary (Mimi Brănescu), şi femeilor din jurul lui o discuţie avută cu un taximetrist care îl întrebase, printre altele, cum îşi va da lumea seama când se va produce a doua venire a lui Iisus Hristos şi dacă nu cumva ea chiar a avut loc, doar că oamenii sunt incapabili să realizeze.
Este unul din momentele-cheie din „Sieranevada”, pentru că amplifică sensul metafizic sub care se plasează micro-universul uman, deopotrivă meschin şi capabil de măreţie (tocmai pentru că îşi conştientizează ridicolul şi condiţia muritoare), pe care Cristi Puiu îl radiografiază cu acuitate cehoviană.
Cristi Puiu îşi continuă estetica realistă radicală, însă cu o mai mare lejeritate, îmbinând elemente regăsibile în toate lungmetrajele sale de până acum: „Marfa şi banii”, „Moartea domnului Lăzărescu” şi „Aurora”.
După un lung plan-secvenţă de exterior, în pregeneric, care ar putea induce spectatorului impresia că va asista la un nou „Aurora” (de aici şi impresia că avem de fapt de-a face cu o mică autoironie), camera-martor se mută în maşina cu care Lary şi soţia sa (Cătălina Moga) merg înspre parastasul de 40 de zile al tatălui lui Lary. Urmează o discuţie pasionantă, un duel verbal intens şi impecabil jucat, în care bărbatul, pasiv, răspunde cu ironii avalanşei agresive de reproşuri mărunte ale soţiei. De o naturaleţe frapantă, schimbul de replici – care, la fel ca în „Marfa şi banii”, nu este filmat în plan-secvenţă, ci este fragmentat prin câteva tăieturi de montaj, fără ca elipsele să sugereze că sunt omise informaţii esenţiale – escaladează într-o simfonie de dialoguri dintre cele mai frivole odată ce cuplul ajunge în apartamentul cu patru camere al mamei (Dana Dogaru) lui Lary.
Apartamentul devine locul în care numeroasa familie se adună, în aşteptarea preotului chemat a oficia o slujbă de pomenire, în timp ce servitul mesei se tot amână. Fidel principiului realist dezvoltat în „Aurora”, Cristi Puiu lasă pe seama spectatorului sarcina de a descifra din replici şi situaţii relaţiile dintre numeroasele personaje care, ca într-un elegant balet coregrafiat de un demiurg invizibil şi uşor mucalit, trec dintr-o cameră în alta, discută când aprins, când temperat, lăsând să iasă tot mai multe schelete din dulap.
Unchi, mătuşi, veri, rude mai îndepărtate, cunoştinţe sau vecini se perindă prin apartament, fiecare cu problemele şi ideile lui, în timp ce mortul este aproape uitat. Se vorbeşte în şoaptă sau se ţipă, se plânge sau se râde, se scot în faţă rivalităţi sau afecţiuni, se discută despre conspiraţii mondiale sau nimicuri familiale.
Uşile se tot închid şi se deschid, în timp ce aparatul de filmat surprinde, aparent la întâmplare, fragmente de discuţie mai lungi sau mai scurte, mai încărcate de tensiune sau mai relaxate, mai clişeistice sau mai patetice, într-o cameră sau alta a apartamentului, în hol sau chiar pe casa scării.
Fiecare secvenţă pare la fel de importantă ca oricare alta în plan narativ, deşi acumularea lor creează o tensiune şi o atmosferă tot mai sufocante, astfel că ieşirea scurtă a lui Lary din apartament în ultima parte permite spectatorului să ia o gură de aer, în timp ce apropierea serii (redată prin schimbarea luminii) şi epuizarea personajelor după războiul familial aruncă totul în melancolie la final.
Cristi Puiu menţine un dificil echilibru între gravitate şi frivolitate, între seriozitate și farsă, de aceea trecerea de la comic la dramatic, de la râs la plâns, se face cu o uşurinţă neaşteptată. O radiografie dulce-amăruie a condiţiei umane.
„Sieranevada” este unul dintre cele mai bune filme ale ultimilor 15 ani şi ar putea rămâne ca una dintre cele mai importante realizări ale întregii cinematografii române.