Anton Port și mașina timpului

Ați cunoscut vreodată unul din acei „savanţi nebuni” care mereu meştereşte ceva în atelierul său, despre care nimeni, de fapt, nu ştie cam nimic, şi nici nu se ştie ce maşinării diabolice iau naştere acolo? Uitaţi de partea cu nebunia, adăugaţi o mulţime de energie, talent şi ambiţie, şi-l veţi obţine pe domnul Anton Port. O persoană ce întotdeauna a visat la un viitor mai bun, mai verde, şi care niciodată nu şi-a uitat rădăcinile. Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceste aspiraţii au rămas doar în memorie, dar nu şi pentru el.

Acel moment de răscruce din viaţa sa, s-a întâmplat acum 40 de ani în urmă, atunci când eroul istoriei noastre îşi îndeplinea serviciul militar în Forţele Armate Sovietice, situate în Germania de Est (RDG). Pe lângă îndatoririle de soldat, mai făcea parte şi din ansamblul militar de dansuri, ceea ce presupunea o mulţime de călătorii. Ca rezultat, în una din aceste călătorii a întâlnit un neamţ care tăia lemne la o maşinărie conectată la o moară de vânt. Şi atunci şi-a spus: „Ce idee grozavă! Sunt sigur că şi eu aş putea construi aşa ceva.”

Acesta a şi fost primul grăunte din care a crescut tot ceea ce există acum. A fost atât de inspirat de revelaţia că în jurul nostru există un potenţial nelimitat de energie naturală, încât a decis că vrea să construiască propriile măşinării ce l-ar ajuta să recolteze aceste resurse regenerabile. În câţiva ani s-a întors din armată, a intrat la facultatea de matematică, s-a căsătorit şi a construit propria casă, împreună cu atelierul.

Au trecut deja trei ani de când am aflat despre el. Făceam parte dintr-un grup de voluntari, şi am vizitat cu un proiect şcoala-internat locală. În drum spre ea am observat o moară de vânt uriaşă în curtea cuiva, şi am rămas impresionat pentru că nu era ceva ce te-ai fi aşteptat să întâlneşti într-un sat moldovenesc. Când am ajuns acasă am încercat să găsesc ceva informaţie pe internet, dar am fost neplăcut surprins când n-am dat de nimic, deoarece evident îmi păru o persoană neobişnuită.

Îndată ce apăru momentul potrivit, mi-am făcut o echipă pentru a-i relata istoria, am ales o zi și eram gata de plecare. Vremea era îngrozitoare, ploua de două zile și ceața era atât de densă încât puteai să tai felii din ea. Satul său, Popeasca, este la o distanţă de aproximativ 90 kilometri de Chişinău, iar cum de obicei drumurile din zonele rurale sunt pline de noroi, am decis să luăm mașina și să folosim un navigator GPS, ca nu cumva să ne rătăcim. Acesta ne-a condus pe cel mai rău traseu posibil, deși ar trebui să recunosc că a fost şi cel mai scurt. De fapt, părea că vremea și navigato- rul lucrau împreună, şi încercau să ne aducă la dispoziţia potrivită pentru ce avea să urmeze. Sau poate astea erau acţiunile unei maşinării secrete ce controlează vremea, construite de Port?

Ne-a luat de două ori mai mult timp ca să ajungem la el, decât ne-ar fi trebuit în mod normal, dar în final am reuşit. Prima care ne-a întâmpinat a fost soţia sa – o doamnă prietenoasă, care nici nu prea ne-a pus prea multe întrebări, părând că e obişnuită cu oaspeţi. După ce am primit ceva atenţie şi de la un câine mic, dar furios, şi o pisică nepăsătoare, a apărut şi Anton. Purta un palton de culoare închisă, o pereche de ochelari mari şi o căciulă ciobănească. Abordarea lui era ceva mai neutră, poate chiar un pic sceptică. Îţi dădeai seama după întrebările care ne le punea, de parcă ne testa dacă suntem impostori sau chiar spioni: „Ce ştiţi despre mine? Cine credeţi că sunt eu?”. După ce am răspuns aparent corect, am intrat într-o cameră mică, care e folosită pentru lecţii de sculptură în lemn şi lut. Copiii se isprăvesc destul de bine, spune Anton, dar se plictisesc repede, şi de aceea e greu să-i convingi să-şi dezvolte abilităţile, chiar şi pe cei mai talentaţi. De asemenea, îi învaţă şi alte meşteşuguri tradiţionale, cum ar fi confecţionarea măturilor şi coşurilor. Uneori, reutilizează fire de metal şi benzi din plastic vechi pentru a face aceste coşuri, astfel învăţând copiii despre importanţa reciclării, chiar şi la un nivel atât de mic.

A portrait of Anton’s ancestors situated in his home museum “Casa Mare”.

A venit timpul să vizităm atelierul propriu-zis, cu denumirea oficială de „Centrul de Valorificare a Energiei Netradiţionale Pur Ecologice”. Oamenii de ştiinţă adoră denumiri lungi şi încurcate, nu-i aşa? Aici puteţi găsi tot felul de instrumente folosite pentru confecţionarea şi repararea invenţiilor sale, dar şi o presă de ulei, un dispozitiv vibrator folosit pentru separarea seminţelor de gunoi, o moară de grâu cu pietre special aduse din Olanda, ce produce până la 40 kg de făină pe oră, şi un generator ce poate produce cinci kilowaţi-oră, suficient pentru a alimenta trei becuri. Toate astea pot fi conectate la moara de vânt, iar productivitatea lor depinde de puterea vântului.

În spatele atelierul se înalţă încă o moară de vânt, asemănătoare cu cea ce l-a inspirat în tinereţe pe Anton. Pe lângă faptul că alimentează maşina de tăiat lemne, mai pot fi conectate maşina de ascuţit, bormaşina şi sistemul de irigare, inventat tot de el. Acest sistem este compus dintr-un rezervor subteran de 30 de tone, în care se colectează apa de ploaie, şi o pompă (la fel alimentată de moară) ce împinge apa într-o cisternă încălzită de soare. Ulterior, lichidul este distribuit printr-un sistem de irigare prin picurare, astfel plantele primindu-şi doza zilnică de apă.

Cel mai mult m-a intrigat oglinda parabolică solară. Pare a fi o antenă satelit, dar nu o veţi putea conec- ta la un televizor. Suprafaţa interioară este acoperită cu aproximativ 800 de bucăţi de oglindă, ce concentrează razele solare într-un singur punct, care poate atinge o temperatură de până la 1500°C, ceea ce e mai mult decât suficient pentru a găti. Iar dacă veţi sta cu faţa spre cen- trul antenei şi veţi încercă să spuneţi ceva, veţi avea partea de un efect acustic total deosebit. Al doilea cuptor solar este special conceput pentru a putea coace pâine, plăcinte, legume sau chiar carne. Mai există şi un captator de căldură solară, care vara încălzeşte apa, iar iarna e fo- losit ca uscător de fructe.

O mulţime de alte utilaje sunt împrăştiate prin curtea şi atelierul său, fiecare din ele având scopuri diferite, dar totuşi au un lucru în comun: au fost construite din fier vechi şi deşeuri, şi majoritatea din ele au fost concepute, proiectate şi asamblate de el singur, ceea ce zic eu, e destul de impresionant.

One of the religious symbols often present in his works situated in the carving class at his home.

Mai mult de atât, cred că v-ar fi interesant să aflaţi că dumnealui ştie să cânte la șapte instrumente diferite, inclusiv fluiere din lemn şi tuburi (în mare parte confecţionate tot de el), ocarină, chitară, şi chiar şi la frunză. Toate astea fac parte din muzeul său, numit Casa Mare, ce este amplasat în una din camerele locuinţei sale.

Pe când maşinăriile sale îi reprezintă mâinile iscusite şi mintea strălucită, muzeul pare a fi oglinda sufletului şi inimii lui. Ai nevoie de doar câteva clipe pentru a simţi atmosfera arhaică ce te înconjoară ca o ceaţă densă şi misterioasă. Era ceva asemănător cu vremea de afară, dar la un nivel spiritual. Camera era plină de sculpturi din lemn şi lut, care într-un mod sau altul erau dedicate suferinţei, iar după ce am privit mai atent în jurul meu, am înţeles că acest muzeu reprezintă viaţa lui. Aici mai puteţi găsi albume cu fotografii, covoare şi feţe de pernă tradiţionale, o mulţime de diplome şi premii, proiectele invenţiilor sale, şi multe alte lucruri. Erau atât de multe concentrate într-o cameră mică, iar simbolismul se simțea atât de tare, încât sunt sigur că oricine ar fi putut fi înghiţit de atmosferă, chiar dacă n-ar avea nici o tangenţă cu această cultură.

A blueprint interconnecting his different inventions into a single self sustainable system.

În ciuda neliniştii interioare, totuşi cred că dl. Anton este un om fericit și împlinit. Având o soție minunată și înţelegătoare, o gospodărie frumoasă și atât de inteligentă, doi copii și nepoţi, ar fi păcat dacă n-ar fi aşa. Fiind inspirat de basme moldoveneşti şi româneşti, a construit un loc de joacă și „Coliba cu Poveşti”, special pentru ei. Doar mai târziu am atras atenţie la colecţia de ceasuri din colibă (am numărat 8), ceea ce mi-a părut neobişnuit. Încearcă el oare să oprească timpul pentru copii? Sau din contra, vrea să le reamintească că timpul se scurge?

Deci, am ajuns la finalul vizitei, dar înainte de a pleca am fost serviţi nişte vin şi struguri de casă, şi ştiţi voi – tradiţia spune că nu prea poţi pleca pănă nu guşti din ele, pentru că ar fi un pic jignitor pentru stăpânii ca sei. În timp ce ne conducea înspre poartă, Anton a observat cât timp deja trecuse şi expresia feţei sale a revenit la cea pe care o purta la început – de om îngândurat. Deja întârzia cu ajutorul promis unui prieten, aşa că am dat mâna, i-am mulţumit pentru tot, am urcat în maşină şi am plecat. Chiar dacă am petrecut acolo doar două ore, în realitate a părut ca o eternitate. Am avut atât de multe de văzut, auzit şi simţit, încât ar fi părut imposibil să reuşim fără o călătorie în timp.

Anton Port poses near a small windmill, which is a project of one of his students.

Şi doar încă ceva mai am de spus. Cred că totuşi am greşit atunci când am spus să uitaţi de partea cu nebunia. Dacă toţi ar şti câtă nebunie are el în sine, ar fi şi mai invidioşi. Şi n-ar fi el omul ce a ajuns să fie, de n-ar mai avea încă un talent deosebit: de a şti să-şi controleze nebunia şi de a o pune la muncă, la fel cum a făcut cu soarele, apa şi vântul.

Text: DAN POSTOLACHI

Photos: MARINA ZABUGHINA

Illustration: IGOR UDUSLIVII

© articolul din revista „NOUA”, creată în cadrul atelierului “Publish Yourself!”

Revista va putea fi cumpărată la Yard Sale cu o donaţie de 100 lei.

NOUA